Întâlnirile cu violonistul Liviu Prunaru - concertmaestru al uneia dintre cele mai bine cotate orchestre simfonice din lume, Royal Concertgebouw Amsterdam - reprezintă de fiecare dată un moment special! Vineri, 6 martie 2015, aveţi şansa să îl urmăriţi în postura de solist al Orchestrei Naţionale Radio, ansamblu condus de Cristian Oroşanu. Despre acest concert ne-a dat detalii Liviu Prunaru în interviul următor.

Solist, concertmaestru al uneia dintre cele mai importante orchestre din lume, profesor… vorbim de un program infernal. Se schimbă ceva în momentul în care reveniţi în România?

Da şi nu. Depinde cu ce vin, depinde ce cânt, depinde unde cânt, cu cine cânt. De obicei da, se calmează într-un fel de plan, adică mă simt mai liniştit şi mai bine acasă decât printre străini. Asta întotdeauna va fi aşa. Dar, pe plan muzical nu pot spune că e chiar linişte totală şi pace. Continuă, dar sub o altă formă.

Liniştea aceasta este dublată şi de o emoţie suplimentară ţinând cont de faptul că vă aflaţi în faţa publicului din ţară?

Emoţia va fi întotdeauna. Că ne vedem cu oameni cunoscuţi… e un pic mai mare. Când văd în sală chipurile prietenilor din copilărie sau profesori, din nou sporeşte. De aceea e bine să nu mă uit în sală înainte de concert. Dar întotdeauna - şi asta observ la fiecare concert şi la fiecare călătorie pe care o fac - contactul cu publicul este imprevizibil din mai multe puncte de vedere şi pe mai multe planuri. De ce? Pentru că nu poţi şti niciodată ce relaţie se va crea în acel moment, nu poţi şti niciodată cum publicul va primi ceea ce ai tu să oferi, nu poţi să prevezi reacţia sau… chiar şi faptul dacă tu, ca solist, ai capacitatea de a face acea transmitere şi de a stabili acea conexiune, acea relaţie cu publicul, un pod care se creează prin care să treacă sentimente, să se comunice între sală şi scenă; de multe ori s-a întâmplat să se creeze acea stare şi acea transmitere, dar sunt anumite concerte din care, pur şi simplu, plec un pic nemulţumit de pe scenă deşi tehnic şi muzical totul s-a întâmplat, dar eu caut acea magie pe care vreau s-o obţin la fiecare concert şi lupt întotdeauna pentru asta, dar nu depinde întotdeauna de mine. Suntem pe un tărâm destul de mistic, destul de puţin cercetat… această psihologie de transmitere de energii şi de sentimente şi de gânduri. Sunt un pic într-o fază de observaţie, de experiment, de studiu al acestui fenomen. În viaţa fiecărui solist întâi treci prin tehnică, apoi te maturizezi şi muzical, dar sunt acum la o fază în care mă interesează foarte mult această comunicare; de fapt, esenţa faptului de a urca pe scenă. De ce facem chestia asta? De ce ne urcăm pe scenă şi de ce facem ceea ce facem? Şi încerc să dau un sens acestui fapt.

Propuneţi un concert de Paganini. Care e istoria lui din punctul dumneavoastră de vedere?

Este o istorie destul de nuanţată. Eu nu m-am simţit niciodată destul de capabil să pot face un concert de Paganini sau o piesă de Paganini, în general. Cu toate acestea, am fost forţat la fiecare concurs internaţional la care am participat să cânt şi să fac tot timpul Capricii de Paganini. Iar la un moment dat, după ce am căpătat un pic de încredere că aş putea face şi nişte lucruri mai grele, aveam vreo 24-25 de ani cred, m-am hotărât să fac şi un concert de Paganini. Cum însă nu-mi place să merg pe drumuri bătute şi să fac Concertul nr.1, cum se face de obicei, am trecut la al doilea, acel faimos Campanella, pe care l-am iubit întotdeauna deoarece este un concert puţin diferit de celelalte. Este mult mai melodios, mult mai melancolic, este şi într-o tonalitate minoră care imediat te împinge spre reflecţie, spre reculegere, spre meditaţie şi m-am simţit foarte, foarte atras de acest concert. L-am făcut în acei ani ai studenţiei şi l-am cântat o singură dată - la Atena, în 1995. Sunt 20 de ani de la ultima apariţie cu acest concert. Între timp, bineînţeles, am făcut şi am învăţat multe altele. Iată că revin la această primă dragoste, primejdioasă trebuie să spun, şi sunt foarte curios cum se va întâmpla, cum va ieşi. La fel ca şi publicul, există această curiozitate de cum se întâmplă, mai ales pentru cineva care nu are ca specialitate aceste concerte de virtuozitate pe care mulţi greşit le consideră din punctul meu de vedere lipsite de substanţă muzicală… mi se pare un concert superb din punct de vedere al muzicalităţii şi al construcţiei. E foarte bine scris şi pentru vioară. Zilele trecute mă gândeam la stările pe care ţi le inspiră acest concert şi vă spun că rareori am intrat în această stare adâncă de meditaţie în care am intrat în acest concert pentru că pe lângă dificultatea tehnică cu care ne înfruntăm la fiecare măsură, trebuie să găseşti acea linie melodică şi să ieşi din spirala asta tehnică care te atrage. Trebuie să ieşi din ea şi atunci când cânţi un pasaj tehnic încă să faci lumea să asculte cât de melodios este, cât de frumos este.