Una dintre cele mai importante voci româneşti ale secolului XX, soprana Eugenia Moldoveanu, împlineşte în 19 martie 70 ani. De-a lungul carierei a fost aplaudată pe scenele unor teatre lirice prestigioase: Scala din Milano, Metropolitan din New York, Covent Garden din Londra sau Opera de stat din Viena. Am avut onoarea de a-i ura La mulţi ani şi de a realiza un interviu cu marea soprană chiar de ziua sa de naştere:

La mulţi ani, doamnă Eugenia Moldoveanu! Cu ce gânduri întâmpinaţi această frumoasă aniversare?

Vă mulţumesc pentru urări şi pentru atenţie. Sigur că sunt bucuroasă, sunt emoţionată şi mă simt într-un fel în care nu m-am simţit de multe ori în viaţă. Mă simt o învingătoare. Dacă am ajuns la 70 de ani, cred că am avut noroc. Aşa cred eu.

Dintre rolurile pe care le-aţi cântat pe marile scene ale lumii, există unul care are o semnificaţie cu totul specială pentru dumneavoastră sau de care se leagă o amintire specială?

Da, există, din fericire. În 1973, Cio Cio San, când am luat marele premiu la Concursul Internaţional Madama Butterfly, de la Tokyo - de fapt Nakasaki şi unde preşedinte de onoare a fost Maria Callas. Am întâlnit-o şi acea întâlnire a fost unică şi de neuitat. M-a urmărit apoi tot restul vieţii. Şi am avut această mare şansă să cunosc nu numai o cântăreaţă celebră, ci un simbol al secolului trecut al liricii universale.

Aţi ales să împărtăşiţi arta dumneavoastră nu doar cu publicul, ci şi cu studenţii, predând canto la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Ce le recomandaţi tinerilor solişti care visează la o carieră de succes?

Le spun mereu că dacă ai o voce mai înzestrată sau mai puţin înzestrată, asta nu înseamnă mare lucru. Numai o pregătire muzicală complexă, o legătură cu muzica permanentă, o gimnastică a sufletului şi a minţii vizavi de muzică te poate face apoi un interpret sau şi mai bine, o personalitate. Prin urmare, în afară de pasiunea care trebuie să fie devoratoare pentru muzică, foarte mult contează seriozitatea pentru partitura muzicală.

În afară de Maria Callas, despre influenţa căreia aţi vorbit deja, au fost şi alte personalităţi care şi-au pus amprenta asupra dumneavoastră?

Trebuie să-i menţionez pe profesorii mei. Marele Aurel Bobescu, care mi-a deschis ochii asupra muzicii, asupra pianului, asupra vocii şi apoi profesoara mea Arta Florescu, cu care am studiat şi i-am rămas elevă, dacă vreţi, până la sfârşitul carierei, apoi Hero Lupescu, toţi profesorii de la Conservator, apoi marii dirijori ai timpurilor când eu am făcut carieră, începând cu Mutti, Abbado, Levine şi câţi şi câţi alţii. Sigur, nu în ultimă instanţă, marii cântăreţi lângă care am avut norocul să stau pe scenă, Domingo, Carreras, Renata Scotto şi mulţi alţii.

Şi dacă ne-aţi vorbit deja despre un rol special pentru dumneavoastră, există şi o scenă specială?

Da, există o scenă specială. Este scena încununării unei cariere, care este Teatro alla Scala şi unde puţini ajung şi nu ştiu dacă te simţi bine, dar este proba de foc a unei cariere, responsabilitatea cea mai mare, onoarea cea mai mare.