Arhivă : Interviuri Înapoi
Interviu cu pianistul Leif Ove Andsnes
Unul dintre cei mai apreciați interpreți ai momentului, Leif Ove Andsnes, despre care "New York Times" scria că este "un pianist de o eleganță, putere și înțelegere magistrale", desfășoară din anul 2012 un amplu turneu, intitulat "The Beethoven Journey", alături de Orchestra de Cameră Mahler. Împreună cu acest ansamblu pianistul interpretează integrala concertelor beethoveniene și Fantezia pentru pian, cor și orchestră în peste 60 de orașe din lume. Opusurile au fost, de asemenea, înregistrate și au apărut pe compact discuri la casa Sony Classical. Lucru deloc obișnuit pentru interpretarea concertelor beethoveniene - Leif Ove Andsnes este și cel care conduce dirijoral Orchestra de Cameră Mahler.
Artistul norvegian a adăugat turneului și o serie de recitaluri solo. Unul dintre acestea, susținut la Barbican Hall din Londra în 4 martie 2014, a fost transmis în direct de Radio România Muzical. Programul recitalului: exclusiv beethovenian, evident! Cu acest prilej am putut afla detalii despre universul muzical beethovenian privit din perspectiva lui Leif Ove Andsnes.
Domnule Andsnes, în ultimii ani v-ați concentrat asupra creației beethoveniene; înainte de a vorbi, însă, despre turneul intitulat "The Beethoven Journey", aș vrea să privim puțin înapoi spre copilăria dumneavoastră și să ne spuneți dacă vă amintiți care a fost primul opus beethovenian pe care l-ați cântat vreodată și ce impresii a provocat la vremea aceea?
Chiar m-am gândit la asta. Nu îmi amintesc exact, dar se poate să fi fost celebra "Für Elise" sau prima parte din Sonata "lunii". Îmi amintesc că profesorul meu de pian de atunci mi-a dat mai multe asemenea creații, faimoase, însă nu foarte dificil de cântat. În copilăria mea am trăit cu senzația că e ceva foarte important (muzica lui Beethoven. - n.red.), ce ține totodată mai mult de lumea adulților. Muzica lui Beethoven era ceva ce urma să fie apreciat și înțeles cu adevărat abia mai târziu în viață, dar sigur că erau lucruri care m-au impresionat în mod deosebit: îmi amintesc armoniile din debutul Sonatei "lunii" - atât de triste și cu emoții atât de profunde.
Ce vârstă aveați atunci?
Probabil 7 sau 8 ani.
Am început cu această întrebare pentru că voiam să știu dacă a fost dragoste la prima vedere cu Beethoven sau mai degrabă un sentiment ce a evoluat pe parcursul unei perioade de timp mai îndelungate?
Cu siguranță este ceva ce s-a dezvoltat pe parcurs; în același timp, însă, Beethoven m-a marcat puternic încă de la început. Tatăl meu era și este în continuare un mare iubitor al muzicii lui Beethoven. Aveam înregistrări ale celor cinci concerte pentru pian, de exemplu, și el cânta pentru mine diverse fragmente pe care le îndrăgea în mod deosebit; bunăoară tranziția dintre partea a II-a și a III-a din "Imperialul". Îmi amintesc cum tatăl meu îmi arăta că tema apare întâi ca într-un vis, la sfârșitul părții a II-a și apoi subit erupe un dans în ultima mișcare. Îmi amintesc bucuria cu care ascultam și reascultam aceste momente și bucuria de a simți toate astea alături de tatăl meu. Și cu toate astea muzica lui a crescut foarte mult în mine pe parcursul anilor și continuă să o facă - iar acesta este, cred, unul dintre semnele muzicii extraordinare.
Uneori vorbiți despre Dinu Lipatti, Arturo Benedetti Michelangeli sau Sviatoslav Richter ca despre muzicienii care v-au inspirat cel mai mult. Pentru o asemenea călătorie muzicală - cum e turneul "The Beethoven Journey" - e nevoie de modele? Sau preferați să rămâneți proaspăt, neinfluențat?
Cel mai mare model aici este Beethoven însuși, iar în cazul muzicii sale e foarte ciudat, însă nu există din punctul meu de vedere un singur pianist despre care să pot spune că oferă o imagine de ansamblu a creației compozitorului. Poate pentru că Beethoven este atât de mare și creația sa atât de variată, sunt atât de multe opusuri - unele îmi plac cu un pianist, altele cu un altul, apreciez unele înregistrări cu Schnabel, altele cu Michelangeli și așa mai departe. Dar în general mi-am găsit singur drumul în creația lui Beethoven, sigur influențat de anumite aspecte interpretative pe care le-am auzit la pianiștii din trecut.
Recitalul de la Barbican Hall din Londra face parte dintr-o serie de 19 recitaluri solo pe care le susțineți în Statele Unite ale Americii, Europa și Japonia, iar programul ales pentru această seară cuprinde opusuri ce parcurg mai multe perioade de creație beethoveniană. Care au fost celelalte idei ce au stat la baza alcătuirii programului? Am observat, de exemplu, că ați inclus și un opus mai puțin cântat - Variațiunile op. 34 pe o temă originală.
De fapt este pentru prima dată când susțin un recital solo exclusiv beethovenian și mi se pare grozav, muzica aceasta este foarte puternică. Am vrut să aduc laolaltă lucrări contrastante, din perioade diferite. Am vrut să cânt "Appassionata", o sonată faimoasă și foarte dramatică pe care, în mod ciudat, n-am mai cântat-o până acum în concert; am vrut ca ea să încheie seara. Apoi m-am gândit că lângă o creație atât de celebră ar trebui adus ceva mai puțin cunoscut și cu o culoare mai deschisă - de aceea am ales Variațiunile op. 34. Le iubesc foarte mult, sunt construite pe o temă foarte inocentă, însă fiecare variațiune este ca deschiderea unei noi încăperi, fiecare variațiune e scrisă într-o altă tonalitate, lucru deosebit de neobișnuit pentru Beethoven, pentru orice compozitor, de fapt. Mai cânt două alte sonate: op. 22 și op. 101, deci una scrisă timpuriu, alta târziu și, așa cum spuneam, "Appassionata" la sfârșit. M-am gândit că pe lângă aceste trei sonate, ce sunt foarte structurale, cântă conflictele din interiorul omului, căută răspunsuri la mari întrebări, sunt binevenite aceste Variațiuni - un pic mai ușoare, un pic mai aproape de entertainment, dacă vreți, deși la Beethoven totul are un scop. Așa că sunt foarte mulțumit cu acest program.
Variațiunile echilibrează, cu alte cuvinte, programul acesta dens.
Da, acesta este unul dintre motivele pentru care am ales-o, însă lucrarea îmi și place foarte mult și cred că este pe nedrept subevaluată.
Barbican Hall este un spațiu minunat, o sală foarte mare, cu o capacitate de aproape 2000 de locuri. Considerați că este o scenă potrivită pentru un recital solo? Nu este un pic intimidant să cântați solo în fața unui public atât de numeros?
Știți, totul depinde de program și trebuie să spun că în cazul acesta programul cere o sală mare. În cadrul acestui turneu am mai cântat și în două spații mult mai mici și nu am fost prea mulțumit din cauza asta. Acesta e un program de mare putere și are nevoie de spațiu de desfășurare. Dacă interpretezi piese scurte de Schubert, Mozart sau Debussy simți Barbican Hall prea mare. Dar pentru Beethoven e foarte bine. De multe ori îmi doresc să cânt într-o sală mare, să am spațiu.
Beethoven a fost, evident, un compozitor complex. În care dintre fațetele personalității sale vă regăsiți cel mai mult? Ce anume simțiți că vă apropie de el?
Am descoperit, odată cu trecerea anilor, că din ce în ce mai multe aspecte din personalitatea sa rezonează în mine. Pe vremea studenției am fost cu siguranță atras de caracterul revoluționar al muzicii lui, de energia pe care o degaja. Pentru tineri este foarte important să cânte Beethoven, pentru că el îți spune cum să construiești o dramă, e o muzică foarte dramatică. Simți că muzica spune o poveste despre ceva, deși nu e întotdeauna clar despre ce. Este atât de uman. Întotdeauna se uită în sus, încercând să găsească răspunsuri, căi, pe care de multe ori le și află, de altfel. Simți de multe ori cum lupta trece din întuneric înspre un fel de victorie, poate în ultima perioadă nu atât înspre victorie, cât înspre lumină, spiritualitate. Sunt atât de multe aspecte ce mă fascinează.
Trebuie să spun că acum, lucrând la "Appassionata", observ un fel de obsesie în această muzică, atât de specială, pe care nu am găsit-o la nici un alt compozitor. Gândiți-vă numai la perioada în care sonata a fost scrisă: început de sec. 19. Înainte de asta aveam sonate de Haydn, Mozart, Clementi, iar felul în care Beethoven folosește claviatura este cu totul diferit. Același lucru se întâmplă și din punct de vedere ritmic: există această senzație în ultima mișcare că o temă revine mereu, mereu, mereu și nu poate ieși - exact ca o obsesie, pentru ca apoi să se transforme într-o coda absolut nebunească. Este o creație cu totul extraordinară pe care o venerez.
Călătoria beethoveniană pe care o parcurgeți încă este nu numai una muzicală și geografică, ci și psihologică, aș spune. Simțiți că v-a transformat în vreun fel?
Sigur. E o întrebare foarte interesantă. Ceea ce e extraordinar la Beethoven este că tot ceea ce scrie este atât de sincer, vine din inimă. Poate părea naiv sau chiar stupid să spui asta despre un mare compozitor, pentru că evident că fiecare creator este sincer. Însă e ceva la Beethoven: nu e niciodată vag, e foarte direct în limbaj, îți spune direct din suflet ce vrea. În cazul unui alt mare compozitor, ca Chopin, bunăoară, este vorba despre un bagaj psihologic foarte mixt: uneori ai senzația că asculți doar muzică foarte frumoasă de salon și apoi apar momentele esențiale, despre care nu știi de unde vin. E straniu, e mistic, enigmatic. Cu Beethoven nu am acest sentiment. La el totul este întotdeauna atât de deschis: inima, căutarea, țelul. Această sinceritate directă este binefăcătoare pentru oameni și este cu siguranță minunat să am ocazia să lucrez vreme mai îndelungată muzica lui.
Pentru că vă aflați într-o perioadă în care vă concentrați atenția exclusiv asupra creației beethoveniene - credeți că veți ajunge vreodată la saturație în privința muzicii sale?
Nu în general, dar poate cu anumite piese, pentru că le cânt atât de des încât uneori am senzația că stagnez și ceea ce vreau este un proces, vreau să evoluez. Acesta este scopul. Dar magia lui Beethoven este că muzica lui este atât de spontană. Este construită pe fundația formată din motive, teme, pe care le dezvoltă întotdeauna atât de organic, însă la fel de importante sunt și aspectele cumva iraționale, toate accentele, toate lucrurile surprinzătoare, faptul că niciodată nu știi ce te așteaptă după colț. Această combinație dă spontaneitate muzicii, așa încât e dificil să te plictisești.