Unul dintre cei mai apreciaţi interpreţi ai momentului, Leif Ove Andsnes, despre care "New York Times" scria că este "un pianist de o eleganţă, putere şi înţelegere magistrale", desfăşoară din anul 2012 un amplu turneu, intitulat "The Beethoven Journey", alături de Orchestra de Cameră Mahler. Împreună cu acest ansamblu pianistul interpretează integrala concertelor beethoveniene şi Fantezia pentru pian, cor şi orchestră în peste 60 de oraşe din lume. Opusurile au fost, de asemenea, înregistrate şi au apărut pe compact discuri la casa Sony Classical. Lucru deloc obişnuit pentru interpretarea concertelor beethoveniene - Leif Ove Andsnes este şi cel care conduce dirijoral Orchestra de Cameră Mahler.

Artistul norvegian a adăugat turneului şi o serie de recitaluri solo. Unul dintre acestea, susţinut la Barbican Hall din Londra în 4 martie 2014, a fost transmis în direct de Radio România Muzical. Programul recitalului: exclusiv beethovenian, evident! Cu acest prilej am putut afla detalii despre universul muzical beethovenian privit din perspectiva lui Leif Ove Andsnes.

Domnule Andsnes, în ultimii ani v-aţi concentrat asupra creaţiei beethoveniene; înainte de a vorbi, însă, despre turneul intitulat "The Beethoven Journey", aş vrea să privim puţin înapoi spre copilăria dumneavoastră şi să ne spuneţi dacă vă amintiţi care a fost primul opus beethovenian pe care l-aţi cântat vreodată şi ce impresii a provocat la vremea aceea?

Chiar m-am gândit la asta. Nu îmi amintesc exact, dar se poate să fi fost celebra "Für Elise" sau prima parte din Sonata "lunii". Îmi amintesc că profesorul meu de pian de atunci mi-a dat mai multe asemenea creaţii, faimoase, însă nu foarte dificil de cântat. În copilăria mea am trăit cu senzaţia că e ceva foarte important (muzica lui Beethoven. - n.red.), ce ţine totodată mai mult de lumea adulţilor. Muzica lui Beethoven era ceva ce urma să fie apreciat şi înţeles cu adevărat abia mai târziu în viaţă, dar sigur că erau lucruri care m-au impresionat în mod deosebit: îmi amintesc armoniile din debutul Sonatei "lunii" - atât de triste şi cu emoţii atât de profunde.

Ce vârstă aveaţi atunci?

Probabil 7 sau 8 ani.

Am început cu această întrebare pentru că voiam să ştiu dacă a fost dragoste la prima vedere cu Beethoven sau mai degrabă un sentiment ce a evoluat pe parcursul unei perioade de timp mai îndelungate?

Cu siguranţă este ceva ce s-a dezvoltat pe parcurs; în acelaşi timp, însă, Beethoven m-a marcat puternic încă de la început. Tatăl meu era şi este în continuare un mare iubitor al muzicii lui Beethoven. Aveam înregistrări ale celor cinci concerte pentru pian, de exemplu, şi el cânta pentru mine diverse fragmente pe care le îndrăgea în mod deosebit; bunăoară tranziţia dintre partea a II-a şi a III-a din "Imperialul". Îmi amintesc cum tatăl meu îmi arăta că tema apare întâi ca într-un vis, la sfârşitul părţii a II-a şi apoi subit erupe un dans în ultima mişcare. Îmi amintesc bucuria cu care ascultam şi reascultam aceste momente şi bucuria de a simţi toate astea alături de tatăl meu. Şi cu toate astea muzica lui a crescut foarte mult în mine pe parcursul anilor şi continuă să o facă - iar acesta este, cred, unul dintre semnele muzicii extraordinare.

Uneori vorbiţi despre Dinu Lipatti, Arturo Benedetti Michelangeli sau Sviatoslav Richter ca despre muzicienii care v-au inspirat cel mai mult. Pentru o asemenea călătorie muzicală - cum e turneul "The Beethoven Journey" - e nevoie de modele? Sau preferaţi să rămâneţi proaspăt, neinfluenţat?

Cel mai mare model aici este Beethoven însuşi, iar în cazul muzicii sale e foarte ciudat, însă nu există din punctul meu de vedere un singur pianist despre care să pot spune că oferă o imagine de ansamblu a creaţiei compozitorului. Poate pentru că Beethoven este atât de mare şi creaţia sa atât de variată, sunt atât de multe opusuri - unele îmi plac cu un pianist, altele cu un altul, apreciez unele înregistrări cu Schnabel, altele cu Michelangeli şi aşa mai departe. Dar în general mi-am găsit singur drumul în creaţia lui Beethoven, sigur influenţat de anumite aspecte interpretative pe care le-am auzit la pianiştii din trecut.

Recitalul de la Barbican Hall din Londra face parte dintr-o serie de 19 recitaluri solo pe care le susţineţi în Statele Unite ale Americii, Europa şi Japonia, iar programul ales pentru această seară cuprinde opusuri ce parcurg mai multe perioade de creaţie beethoveniană. Care au fost celelalte idei ce au stat la baza alcătuirii programului? Am observat, de exemplu, că aţi inclus şi un opus mai puţin cântat - Variaţiunile op. 34 pe o temă originală.

De fapt este pentru prima dată când susţin un recital solo exclusiv beethovenian şi mi se pare grozav, muzica aceasta este foarte puternică. Am vrut să aduc laolaltă lucrări contrastante, din perioade diferite. Am vrut să cânt "Appassionata", o sonată faimoasă şi foarte dramatică pe care, în mod ciudat, n-am mai cântat-o până acum în concert; am vrut ca ea să încheie seara. Apoi m-am gândit că lângă o creaţie atât de celebră ar trebui adus ceva mai puţin cunoscut şi cu o culoare mai deschisă - de aceea am ales Variaţiunile op. 34. Le iubesc foarte mult, sunt construite pe o temă foarte inocentă, însă fiecare variaţiune este ca deschiderea unei noi încăperi, fiecare variaţiune e scrisă într-o altă tonalitate, lucru deosebit de neobişnuit pentru Beethoven, pentru orice compozitor, de fapt. Mai cânt două alte sonate: op. 22 şi op. 101, deci una scrisă timpuriu, alta târziu şi, aşa cum spuneam, "Appassionata" la sfârşit. M-am gândit că pe lângă aceste trei sonate, ce sunt foarte structurale, cântă conflictele din interiorul omului, căută răspunsuri la mari întrebări, sunt binevenite aceste Variaţiuni - un pic mai uşoare, un pic mai aproape de entertainment, dacă vreţi, deşi la Beethoven totul are un scop. Aşa că sunt foarte mulţumit cu acest program.

Variaţiunile echilibrează, cu alte cuvinte, programul acesta dens.

Da, acesta este unul dintre motivele pentru care am ales-o, însă lucrarea îmi şi place foarte mult şi cred că este pe nedrept subevaluată.

Barbican Hall este un spaţiu minunat, o sală foarte mare, cu o capacitate de aproape 2000 de locuri. Consideraţi că este o scenă potrivită pentru un recital solo? Nu este un pic intimidant să cântaţi solo în faţa unui public atât de numeros?

Ştiţi, totul depinde de program şi trebuie să spun că în cazul acesta programul cere o sală mare. În cadrul acestui turneu am mai cântat şi în două spaţii mult mai mici şi nu am fost prea mulţumit din cauza asta. Acesta e un program de mare putere şi are nevoie de spaţiu de desfăşurare. Dacă interpretezi piese scurte de Schubert, Mozart sau Debussy simţi Barbican Hall prea mare. Dar pentru Beethoven e foarte bine. De multe ori îmi doresc să cânt într-o sală mare, să am spaţiu.

Beethoven a fost, evident, un compozitor complex. În care dintre faţetele personalităţii sale vă regăsiţi cel mai mult? Ce anume simţiţi că vă apropie de el?

Am descoperit, odată cu trecerea anilor, că din ce în ce mai multe aspecte din personalitatea sa rezonează în mine. Pe vremea studenţiei am fost cu siguranţă atras de caracterul revoluţionar al muzicii lui, de energia pe care o degaja. Pentru tineri este foarte important să cânte Beethoven, pentru că el îţi spune cum să construieşti o dramă, e o muzică foarte dramatică. Simţi că muzica spune o poveste despre ceva, deşi nu e întotdeauna clar despre ce. Este atât de uman. Întotdeauna se uită în sus, încercând să găsească răspunsuri, căi, pe care de multe ori le şi află, de altfel. Simţi de multe ori cum lupta trece din întuneric înspre un fel de victorie, poate în ultima perioadă nu atât înspre victorie, cât înspre lumină, spiritualitate. Sunt atât de multe aspecte ce mă fascinează.

Trebuie să spun că acum, lucrând la "Appassionata", observ un fel de obsesie în această muzică, atât de specială, pe care nu am găsit-o la nici un alt compozitor. Gândiţi-vă numai la perioada în care sonata a fost scrisă: început de sec. 19. Înainte de asta aveam sonate de Haydn, Mozart, Clementi, iar felul în care Beethoven foloseşte claviatura este cu totul diferit. Acelaşi lucru se întâmplă şi din punct de vedere ritmic: există această senzaţie în ultima mişcare că o temă revine mereu, mereu, mereu şi nu poate ieşi - exact ca o obsesie, pentru ca apoi să se transforme într-o coda absolut nebunească. Este o creaţie cu totul extraordinară pe care o venerez.

Călătoria beethoveniană pe care o parcurgeţi încă este nu numai una muzicală şi geografică, ci şi psihologică, aş spune. Simţiţi că v-a transformat în vreun fel?

Sigur. E o întrebare foarte interesantă. Ceea ce e extraordinar la Beethoven este că tot ceea ce scrie este atât de sincer, vine din inimă. Poate părea naiv sau chiar stupid să spui asta despre un mare compozitor, pentru că evident că fiecare creator este sincer. Însă e ceva la Beethoven: nu e niciodată vag, e foarte direct în limbaj, îţi spune direct din suflet ce vrea. În cazul unui alt mare compozitor, ca Chopin, bunăoară, este vorba despre un bagaj psihologic foarte mixt: uneori ai senzaţia că asculţi doar muzică foarte frumoasă de salon şi apoi apar momentele esenţiale, despre care nu ştii de unde vin. E straniu, e mistic, enigmatic. Cu Beethoven nu am acest sentiment. La el totul este întotdeauna atât de deschis: inima, căutarea, ţelul. Această sinceritate directă este binefăcătoare pentru oameni şi este cu siguranţă minunat să am ocazia să lucrez vreme mai îndelungată muzica lui.

Pentru că vă aflaţi într-o perioadă în care vă concentraţi atenţia exclusiv asupra creaţiei beethoveniene - credeţi că veţi ajunge vreodată la saturaţie în privinţa muzicii sale?

Nu în general, dar poate cu anumite piese, pentru că le cânt atât de des încât uneori am senzaţia că stagnez şi ceea ce vreau este un proces, vreau să evoluez. Acesta este scopul. Dar magia lui Beethoven este că muzica lui este atât de spontană. Este construită pe fundaţia formată din motive, teme, pe care le dezvoltă întotdeauna atât de organic, însă la fel de importante sunt şi aspectele cumva iraţionale, toate accentele, toate lucrurile surprinzătoare, faptul că niciodată nu ştii ce te aşteaptă după colţ. Această combinaţie dă spontaneitate muzicii, aşa încât e dificil să te plictiseşti.