Arhivă : Interviuri Înapoi
Interviu cu violonista Patricia Kopacinskaia
Patricia Kopacinskaia este acea violonistă pentru care convenția nu există și care devine ea însăși muzică atunci când interpretează o lucrare. Pentru ea, muzica înseamnă viață, înseamnă energie pură. Ca să transmită asta "se conectează" la pământ ca la o priză, cântând în picioarele goale pentru a elimina orice obstacol între ea și energia telurică. Și apoi se dezlănțuie. Cu așa un elan nici nu e greu de înțeles cum obține premii peste premii. Cel mai recent este titlul ICMA pentru cea mai bună înregistrare, acordat discului ei cu lucrări de Bartok, Ligeti și Eötvös. Am avut privilegiul să realizez cu ea un interviu în care am rugat-o să ne vorbească despre acest disc, despre pasiunea ei pentru folclor, dar și despre prietenia ei cu regretata Mihaela Ursuleasa.
Doamnă Kopacinskaia, CD-ul dumneavoastră cu lucrări de Bartok, Ligeti și Eötvös a fost decernat cu un premiu ICMA, a fost nominalizat la premiile Grammy. Ce anume vă leagă de acești compozitori?
Muzica lor e muzica zonei în care m-am născut. Spiritual mă regăsesc foarte bine în ea. Nu trebuie să o traduc pentru că vorbește pe limba sufletului meu. Când o interpretez e ca și cum aș spune o poveste în cel mai natural chip posibil. Înțeleg această muzică sau cel puțin așa sper. Cert este că o interpretez cu mare bucurie și plăcere și aș fi încântată dacă întreaga lume ar cânta mai des aceste lucrări. Ele constituie o muzică modernă intensă, minunată și ușor de înțeles.
Toți cei trei compozitori ale căror lucrări le-ați înregistrat - Bartok, Eötvös și Ligeti - sunt maghiari născuți în Transilvania, România. Ce similiarități credeți că există între viziunile lor componistice?
Toți sunt cumva conectați între ei, iar aici nu mă refer doar la cei trei, ci la toți compozitorii. Dacă ne uităm pe partiturile lui Beethoven, vom găsi multe elemente comune între el și Ligeti, de exemplu. Astfel înțelegem deodată ce a vrut György Kurtag să spună când declara: "Bartok vorbește beethoveneză". Extrapolând, descoperim că și Kurtag vorbește bartokiană, la fel și Ligeti. Toți provin din aceeași tradiție și au învățat unii de la alții. Și faptul că toți vin din această parte a lumii, unde oamenii vorbesc în același timp și română și maghiară, constituie un element în plus care îi leagă. Dar după cum vă spuneam, eu regăsesc similitudini și între toate viziunile componistice ale tuturor compozitorilor.
Cred de asemenea că partea noastră de lume (n.r. Patricia Kopacinskaia este născută la Chișinău, în Republica Moldova) ne oferă foarte multă putere și energie ca să putem supraviețui. Generații întregi au avut atâtea de pierdut din cauza războaielor și diferitelor regimuri, politica a fost mereu atât de instabilă. Cred că Dumnezeu ne-a dat muzica special ca să ne ajute să trecem mai ușor peste toate acestea. Cred că muzica și cultura în general sunt esențiale în a ne face mai puternici, indiferent ce se întâmplă în jurul nostru din punct de vedere politic sau economic. Suntem suma culturii noastre. Iar cultura care definește zona noastră este una foarte specială.
Am putut cu toții remarca faptul că aveți o înclinație specială pentru muzica de inspirație folclorică, v-am ascultat de nenumărate ori interpretând-o. Ați putea să ne împărtășiți cum a început totul?
Totul a început bineînțeles acasă. De altfel tot ceea ce fac își are rădăcinile în familia mea. Părinții mei cântă muzică folclorică, mama mea este violonistă, iar tatăl meu cântă la țambal. Astfel, încă de când eram copil auzeam această muzică în permanență. Ea se află în urechile mele, în sufletul meu și în sângele meu. La noi nu trecea o zi fără muzică, fie că o cântam, o ascultam sau discutam despre ea. Totul era muzică - la micul dejun, la prânz, la cină...
În ceea ce mă privește, pot spune că muzica folclorică este sângele meu, cea clasică este scheletul meu, iar cea contemporană este aerul pe care îl respir. Cred că muzica folclorică este importantă pentru că stă la baza muzicii clasice. Dacă ne gândim la Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert, toți au învățat din muzica folclorică, toți au folosit-o. Chiar și Charles Ives de exemplu, care a utilizat muzica tradițională americană în compozițiile sale. Toți au fost mai mult sau mai puțin inspirați de piese pe care le-au auzit în copilărie de exemplu.
Din păcate se pare că oamenii nu mai acordă prea mare importanță folclorului, ci preferă să asculte o muzică ieftină, necomplicată care poate fi auzită la radio; cred că e foarte trist, pentru că tradițiile muzicale au nevoie de susținere.
Muzica tradițională din zona României, Ungariei, Bulgariei și fostei Iugoslavii este extrem de interesantă, are elemente care o apropie de exemplu de muzica folclorică scoțiană sau irlandeză, dar chiar și de cea indiană. Se regăsesc atât de multe influențe din Asia, care circulă până în nordul Europei. E foarte interesant să studiezi acest gen de muzică. Din păcate eu nu am făcut-o la un nivel profesionist, ci doar am ascultat muzica folclorică interpretată de părinții mei. Dar cred că a o studia la Universitate trebuie să fie extrem de interesant. Muzica tradițională este o comoară a unei națiuni.
Nu aș vrea să spun că trebuie să o susținem, pentru că nu vreau să pară ca un obiect de muzeu. Muzica trebuie să trăiască, să fie cântată de copii la școală și acasă. Dar ea va cădea în uitare, la fel cred că se va întâmpla și cu muzica clasică.
Chiar și mersul la biserică a devenit ceva rarisim, cel puțin la familiile din Occident. Majoritatea societății nu frecventează serviciul religios. Însă chiar și asta face parte din tradițiile noastre, acolo întâlnești principii importante pentru familie, pentru copii, care înțeleg acolo ce trebuie să facă pentru a fi buni, generoși.
Iar dragostea mea pentru muzica folclorică se trage în mod sigur din dragostea pe care părinții mei o au la rândul lor pentru ea. Când am înțeles ce comoară reprezintă, am decis să alcătuiesc un program care să îmbine muzica tradițională interpretată de părinții mei cu piese din zona clasică - Sonata a III-a în caracter popular românesc de George Enescu sau Tzigane de Ravel. A fost o imensă bucurie să cânt acest repertoriu împreună cu părinții mei și cu o extrem de dragă prietenă, regretata Mihaela Ursuleasa. De la moartea Mihaelei, interpretăm acest program în memoria ei.
Știu că obișnuiați să evoluați cu ea frecvent. Știu de asemenea că ați înregistrat alături de ea și de alți muzicieni CD-ul "Rhapsodia". V-ați gândit vreodată să înregistrați un CD numai dumneavoastră și ea?
Da, sigur. Voiam să înregistrăm împreună un CD integral Bartok, care să conțină cele două Sonate pentru vioară și pian și cele două Rapsodii; din păcate însă, nu am mai avut timp.
Ați declarat într-un interviu că "nu sunteți cu totul nici din Moldova, nici din Elveția, nici din Austria, nici violonistă, ci că sunteți... dumneavoastră înșivă". Faptul că nu simțiți că vă puteți încadra într-o categorie anume, înseamnă libertate. De aici vine cumva toată forța și vitalitatea dumneavoastră?
Sună bine, dar nu știu ce să spun. Toată viața căutăm un sens vieții noastre și cred că puțini dintre noi știm cine suntem. Spre exemplu uneori mi se pare că faptul de a mă fi născut în Moldova are un înțeles foarte întemeiat, alteori mi se pare că nu, întrucât cu toții suntem o mică parte dintr-un mecanism imens. Și fiecare dintre noi face tot ce este necesar pentru ca acest univers să funcționeze. Cine știe? Cine alege ceea ce trebuie făcut? Noi sau ceva mai presus de noi? Tot nu știu. Dar sunt într-o permanentă căutare a răspunsului și cred că muzica are această putere, de a ne ajuta să ne dăm seama cine suntem.
Consider cu tărie că muzica ne permite accesul la o altă lume. E ca o coloană de energie în interiorul căreia dacă ne aflăm, ne conectăm la o altă dimensiune. Mie mi se întâmplă asta în concerte, totul pare perfect și are loc această conexiune extrem de importantă. Pare că încă pot comunica cu Mihaela, de exemplu, atunci când interpretez Sonata a III-a de Enescu. Muzica este o energie care concentrează laolaltă ceea ce este viu, ceea ce este nenăscut și ceea ce nu mai există în lumea noastră. Muzica este această forță care ne face să ne simțim infiniți.