Patricia Kopacinskaia este acea violonistă pentru care convenţia nu există şi care devine ea însăşi muzică atunci când interpretează o lucrare. Pentru ea, muzica înseamnă viaţă, înseamnă energie pură. Ca să transmită asta "se conectează" la pământ ca la o priză, cântând în picioarele goale pentru a elimina orice obstacol între ea şi energia telurică. Şi apoi se dezlănţuie. Cu aşa un elan nici nu e greu de înţeles cum obţine premii peste premii. Cel mai recent este titlul ICMA pentru cea mai bună înregistrare, acordat discului ei cu lucrări de Bartok, Ligeti şi Eötvös. Am avut privilegiul să realizez cu ea un interviu în care am rugat-o să ne vorbească despre acest disc, despre pasiunea ei pentru folclor, dar şi despre prietenia ei cu regretata Mihaela Ursuleasa.

Doamnă Kopacinskaia, CD-ul dumneavoastră cu lucrări de Bartok, Ligeti şi Eötvös a fost decernat cu un premiu ICMA, a fost nominalizat la premiile Grammy. Ce anume vă leagă de aceşti compozitori?

Muzica lor e muzica zonei în care m-am născut. Spiritual mă regăsesc foarte bine în ea. Nu trebuie să o traduc pentru că vorbeşte pe limba sufletului meu. Când o interpretez e ca şi cum aş spune o poveste în cel mai natural chip posibil. Înţeleg această muzică sau cel puţin aşa sper. Cert este că o interpretez cu mare bucurie şi plăcere şi aş fi încântată dacă întreaga lume ar cânta mai des aceste lucrări. Ele constituie o muzică modernă intensă, minunată şi uşor de înţeles.

Toţi cei trei compozitori ale căror lucrări le-aţi înregistrat - Bartok, Eötvös şi Ligeti - sunt maghiari născuţi în Transilvania, România. Ce similiarităţi credeţi că există între viziunile lor componistice?

Toţi sunt cumva conectaţi între ei, iar aici nu mă refer doar la cei trei, ci la toţi compozitorii. Dacă ne uităm pe partiturile lui Beethoven, vom găsi multe elemente comune între el şi Ligeti, de exemplu. Astfel înţelegem deodată ce a vrut György Kurtag să spună când declara: "Bartok vorbeşte beethoveneză". Extrapolând, descoperim că şi Kurtag vorbeşte bartokiană, la fel şi Ligeti. Toţi provin din aceeaşi tradiţie şi au învăţat unii de la alţii. Şi faptul că toţi vin din această parte a lumii, unde oamenii vorbesc în acelaşi timp şi română şi maghiară, constituie un element în plus care îi leagă. Dar după cum vă spuneam, eu regăsesc similitudini şi între toate viziunile componistice ale tuturor compozitorilor.

Cred de asemenea că partea noastră de lume (n.r. Patricia Kopacinskaia este născută la Chişinău, în Republica Moldova) ne oferă foarte multă putere şi energie ca să putem supravieţui. Generaţii întregi au avut atâtea de pierdut din cauza războaielor şi diferitelor regimuri, politica a fost mereu atât de instabilă. Cred că Dumnezeu ne-a dat muzica special ca să ne ajute să trecem mai uşor peste toate acestea. Cred că muzica şi cultura în general sunt esenţiale în a ne face mai puternici, indiferent ce se întâmplă în jurul nostru din punct de vedere politic sau economic. Suntem suma culturii noastre. Iar cultura care defineşte zona noastră este una foarte specială.

Am putut cu toţii remarca faptul că aveţi o înclinaţie specială pentru muzica de inspiraţie folclorică, v-am ascultat de nenumărate ori interpretând-o. Aţi putea să ne împărtăşiţi cum a început totul?

Totul a început bineînţeles acasă. De altfel tot ceea ce fac îşi are rădăcinile în familia mea. Părinţii mei cântă muzică folclorică, mama mea este violonistă, iar tatăl meu cântă la ţambal. Astfel, încă de când eram copil auzeam această muzică în permanenţă. Ea se află în urechile mele, în sufletul meu şi în sângele meu. La noi nu trecea o zi fără muzică, fie că o cântam, o ascultam sau discutam despre ea. Totul era muzică - la micul dejun, la prânz, la cină...

În ceea ce mă priveşte, pot spune că muzica folclorică este sângele meu, cea clasică este scheletul meu, iar cea contemporană este aerul pe care îl respir. Cred că muzica folclorică este importantă pentru că stă la baza muzicii clasice. Dacă ne gândim la Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert, toţi au învăţat din muzica folclorică, toţi au folosit-o. Chiar şi Charles Ives de exemplu, care a utilizat muzica tradiţională americană în compoziţiile sale. Toţi au fost mai mult sau mai puţin inspiraţi de piese pe care le-au auzit în copilărie de exemplu.

Din păcate se pare că oamenii nu mai acordă prea mare importanţă folclorului, ci preferă să asculte o muzică ieftină, necomplicată care poate fi auzită la radio; cred că e foarte trist, pentru că tradiţiile muzicale au nevoie de susţinere.

Muzica tradiţională din zona României, Ungariei, Bulgariei şi fostei Iugoslavii este extrem de interesantă, are elemente care o apropie de exemplu de muzica folclorică scoţiană sau irlandeză, dar chiar şi de cea indiană. Se regăsesc atât de multe influenţe din Asia, care circulă până în nordul Europei. E foarte interesant să studiezi acest gen de muzică. Din păcate eu nu am făcut-o la un nivel profesionist, ci doar am ascultat muzica folclorică interpretată de părinţii mei. Dar cred că a o studia la Universitate trebuie să fie extrem de interesant. Muzica tradiţională este o comoară a unei naţiuni.

Nu aş vrea să spun că trebuie să o susţinem, pentru că nu vreau să pară ca un obiect de muzeu. Muzica trebuie să trăiască, să fie cântată de copii la şcoală şi acasă. Dar ea va cădea în uitare, la fel cred că se va întâmpla şi cu muzica clasică.

Chiar şi mersul la biserică a devenit ceva rarisim, cel puţin la familiile din Occident. Majoritatea societăţii nu frecventează serviciul religios. Însă chiar şi asta face parte din tradiţiile noastre, acolo întâlneşti principii importante pentru familie, pentru copii, care înţeleg acolo ce trebuie să facă pentru a fi buni, generoşi.

Iar dragostea mea pentru muzica folclorică se trage în mod sigur din dragostea pe care părinţii mei o au la rândul lor pentru ea. Când am înţeles ce comoară reprezintă, am decis să alcătuiesc un program care să îmbine muzica tradiţională interpretată de părinţii mei cu piese din zona clasică - Sonata a III-a în caracter popular românesc de George Enescu sau Tzigane de Ravel. A fost o imensă bucurie să cânt acest repertoriu împreună cu părinţii mei şi cu o extrem de dragă prietenă, regretata Mihaela Ursuleasa. De la moartea Mihaelei, interpretăm acest program în memoria ei.

Ştiu că obişnuiaţi să evoluaţi cu ea frecvent. Ştiu de asemenea că aţi înregistrat alături de ea şi de alţi muzicieni CD-ul "Rhapsodia". V-aţi gândit vreodată să înregistraţi un CD numai dumneavoastră şi ea?

Da, sigur. Voiam să înregistrăm împreună un CD integral Bartok, care să conţină cele două Sonate pentru vioară şi pian şi cele două Rapsodii; din păcate însă, nu am mai avut timp.

Aţi declarat într-un interviu că "nu sunteţi cu totul nici din Moldova, nici din Elveţia, nici din Austria, nici violonistă, ci că sunteţi... dumneavoastră înşivă". Faptul că nu simţiţi că vă puteţi încadra într-o categorie anume, înseamnă libertate. De aici vine cumva toată forţa şi vitalitatea dumneavoastră?

Sună bine, dar nu ştiu ce să spun. Toată viaţa căutăm un sens vieţii noastre şi cred că puţini dintre noi ştim cine suntem. Spre exemplu uneori mi se pare că faptul de a mă fi născut în Moldova are un înţeles foarte întemeiat, alteori mi se pare că nu, întrucât cu toţii suntem o mică parte dintr-un mecanism imens. Şi fiecare dintre noi face tot ce este necesar pentru ca acest univers să funcţioneze. Cine ştie? Cine alege ceea ce trebuie făcut? Noi sau ceva mai presus de noi? Tot nu ştiu. Dar sunt într-o permanentă căutare a răspunsului şi cred că muzica are această putere, de a ne ajuta să ne dăm seama cine suntem.

Consider cu tărie că muzica ne permite accesul la o altă lume. E ca o coloană de energie în interiorul căreia dacă ne aflăm, ne conectăm la o altă dimensiune. Mie mi se întâmplă asta în concerte, totul pare perfect şi are loc această conexiune extrem de importantă. Pare că încă pot comunica cu Mihaela, de exemplu, atunci când interpretez Sonata a III-a de Enescu. Muzica este o energie care concentrează laolaltă ceea ce este viu, ceea ce este nenăscut şi ceea ce nu mai există în lumea noastră. Muzica este această forţă care ne face să ne simţim infiniţi.