Maestrul Dan Grigore, pianistul Casei Regale, susţine în această seară de 7 noiembrie 2013 un recital extraordinar în Studioul Mihail Jora, cu ocazia celei de-a 92-a aniversări a zilei de naştere a Majestăţii Sale, Regele Mihai I şi a zilei sale onomastice, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, care se sărbătoreşte mâine. Cu acest prilej pianistul român a acordat un scurt interviu Irinei Hasnaş.

Stimate maestre Dan Grigore, din nou pe scena Societăţii Române de Radiodifuziune. De data aceasta este un eveniment cu totul special. Câteva gânduri…

Nu ştiu dacă este un eveniment cu totul special faptul că avem printre noi Regele Mihai, unul din cei mai importanţi şefi de stat ai perioadei dinaintea anilor crunţi ai comunismului, din partea asta de Europă, a cărui statură a fost recunoscută de părţile aliate, câştigătoare ale conflagraţiei mondiale şi n-a fost niciodată pusă la îndoială contribuţia sa fundamentală la ascultarea războiului şi la salvarea a sute de mii de vieţi omeneşti. Acest fapt ar trebui să fie conştiinţa unei mândrii naţionale cu totul speciale. Faptul că suntem contemporani cu regele Mihai, faptul că ne bucurăm de iradierea acestei formidabile personalităţi, blânde, dar în acelaşi timp, extrem de profunde şi de viguroase ar trebui să fie o ocazie de ridicare a conştiinţei naţionale la rangul pe care naţiunea română, statul român ar trebui să şi-l recapete. E vorba de o identitate naţională, pe care nu ştiu dacă toţi compatrioţii noştri o percep în adevărata ei semnificaţie.

Pentru mine este un privilegiu bineînţeles să pot să fac cadou Casei Regale acest florilegiu de piese de mare valoare, de mare altitudine muzicală, aceste bijuterii muzicale, cu această ocazie a zilei de naştere a Regelui Mihai, dar şi a onomasticei Majestăţii Sale Regele. Sigur că eu dedic acest program şi Majestăţii Sale Regina Ana şi întregii familii regale. Aş putea să vorbesc foarte mult despre semnificaţiile pe care aceste evenimente le trezesc în conştiinţa şi în inima mea şi aici am să relatez un foarte scurt episod din anii imediat următori căderii regimului comunist, la începutul anilor '90, imediat după căderea lui Ceauşescu am fost într-o vizită la Versoix, eram un cetăţean, în fine, liber să pot să ies pe uşa Europei. Una din primele călătorii a fost la Versoix. În trenul care mă ducea de la Zurich la Versoix am avut un sentiment paradoxal şi anume acela că mă întorc acasă, că mă întorc la o parte din România mea la care nu avusesem acces niciodată, decât cel mult prin sentimentele de durere ale părinţilor mei pe care le-am resimţit în 1947 de la mama şi tatăl meu când a fost abdicarea forţată a Majestăţii Sale Regelui Mihai. Şi acest paradox, cred eu, caracterizează într-un fel destinul acestei ţări, pe care noi o iubim şi căreia îi vrem binele fiecare după puterile şi după conştiinţa noastră.