Manfred Honeck, dirijaţi un program de muzică rusă. Aveţi o legătură mai specială cu acest tip de repertoriu?

Este vorba chiar de o legătură foarte puternică - îmi place foarte mult această muzică. În opinia mea Rusia a dat o serie de compozitori extraordinar de valoroasă. Ceea ce mă face pe mine s-o iubesc este capacitatea ei de a naşte emoţii, găsesc în ea ceva ce răspunde interiorului meu. Îmi este aproape bineînţeles şi muzica austriacă - de fapt, îmi sunt aproape acele creaţii cu care simt că mă armonizez.

Primul concert pentru pian de Ceaikovski este interpretat incredibil de des. Aţi descoperit, poate, motivul pentru care el este atât de popular?

Mi se pare că Piotr Ilici Ceaikovski a înţeles că un compozitor trebuie să se întâlnească, spiritual vorbind, cu inimile oamenilor. Era un maestru în a produce reacţii intense în sufletele ascultătorilor, şi Concertul nr. 1 pentru pian este încă de la primele sunete o demonstraţie a acestei arte. Melodiile au mult din motivele muzicii tradiţionale, o a treia cauză care face acest concert atât de atrăgător este virtuozitatea pe care o cere de la interpret - cât despre sonoritatea rafinată de care este capabil pianul, Ceaikovski o pune în prim plan şi o exploatează la maxim.

Manfred Honeck, o ştiţi deja pe Yuja Wang, pianista cu care colaboraţi şi în această seară la Bucureşti. Ce vă place la interpretarea ei?

Am susţinut într-adevăr câteva concerte cu ea - cred că este una din cele mai importante descoperiri muzicale din ultimii ani. Tehnica sa este fenomenală, iar simţul ei muzical este pur şi simplu o sursă de inspiraţie. Yuja Wang nu este doar o pianistă care poate cânta rapid şi în forţă, aşa cum de altfel este şi foarte modern, ea poate realiza culori - acest lucru îl preţuiesc în mod deosebit la ea.

Cum este cazul cu multe din lucrările lui Şostakovici, Simfonia a 5-a are un conţinut ideatic ambiguu: o putem privi ca pe o muzică veselă sau ca pe o reprezentare codificată a vieţii poporului rus în timpul Uniunii Sovietice. Ce credeţi dumneavoastră, Manfred Honeck, despre Simfonia-a 5-a de Şostakovici?

Are o dimensiune politică şi o poveste politică - nu trebuie să uităm motivul pentru care a fost compusă. Ştim că primele patru simfonii au însemnat pentru Şostakovici siguranţa că îşi găsise, în muzică, spaţiul unde putea să se exprime liber. Lucrurile s-au schimbat, această stare de fapt a luat sfârşit atunci când Şostakovici fost învinovăţit că scrie nu pentru, ci împotriva poporului rus, iar Simfonia a 5-a este un fel de răspuns adus acestei acuzaţii. Ne este foarte clar că aici găsim mesaje ascunse, critice la adresa sistemului, chiar şi atunci când ne bucurăm de frumuseţea absolută a muzicii. De exemplu, în partea a 3-a, prin acele solo-uri de oboi, de flaut, de fagot, avem cumva sentimentul că ne aflăm la o comemorare a artiştilor din Uniunea Sovietică deportaţi în Siberia şi dispăruţi. Şostakovici a scăpat de exil pentru că a dus în mod deliberat o viaţă retrasă şi a avut o atitudine smerită. În această simfonie minunată se pot percepe caracterul tragic, lupta pe care şi-a asumat-o compozitorul, mesajele secrete. Un alt exemplu de echivoc în Simfonia a 5-a de Şostakovici se găseşte în ultimele măsuri, care sună aşa, foarte triumfal. Ele au fost interpretate de partid ca fiind expresia triumfului poporului sovietic, dar cei care au ascultat cu atenţie, melomani sau artişti, au înţeles că prin repetarea timp de aproape două minute a acestor opt note Şostakovici a vrut să exprime caracterul primitiv al societăţii. În fine, mai există un alt aspect al simfoniei - ea este şi un omagiu stilului componistic al lui Gustav Mahler, care l-a influenţat în mod aparte pe Şostakovici. Aceasta se simte foarte bine la începutul părţilor a doua şi a treia, care amintesc de prima simfonie a lui Mahler sau de Adagietto-ul din Simfonia a 5-a. Şostakovici îşi manifestă aici respectul şi admiraţia pentru limbajul sonor şi pentru gândirea muzicală mahleriene.

Manfred Honeck, interpretaţi Simfonia a 5-a de Şostakovici cu Orchestra Simfonică din Pittsburgh, al cărei director muzical sunteţi. Cum construieşte un dirijor o relaţie bună între el şi orchestra sa?

Unul din lucrurile cele mai importante este desigur profesionalismul; ceea ce face ca lucrurile să se închege este talentul, iar dacă ar trebui să mai adaug un al treilea punct, acesta ar fi buna înţelegere, prietenia dintre muzicieni. Asta ar însemna o colaborare de succes, iar pentru mine personal cel mai important este să existe o foarte bună comunicare muzicală. Orchestra Simfonică din Pittsburgh este un organism sonor incredibil. Instrumentiştilor le place să repete mult şi cu seriozitate, nu se complac niciodată într-o poziţie mediocră ci, dimpotrivă, se menţin întoteauna la standardele calităţii de vârf pe care şi-au impus-o. Muzicienii se aşteaptă întoteauna ca dirijorul pe care-l au în faţă să le dea totul, din punct de vedere profesional, şi dau la rândul lor totul.

Aşadar ce calitate apreciaţi în mod special la Orchestra Simfonică din Pittsburgh?

Membrii săi ar putea fi solişti ai oricăreia dintre cele mai mari orchestre. Sunt de o calitate excepţională şi au şi o mare energie, pe care o transmit dirijorului. Dacă vreţi, e ca şi cum te-ai afla la volanului unui Porsche: când apeşi pedala de acceleraţie răspunsul este atât de prompt încât condusul devine o plăcere! Ce vreau să spun este că muzicienii înţeleg imediat orice nuanţă a mesajului. Pe lângă asta, ei se ascultă unul pe celălalt atunci când se află împreună pe podium, fac o muzică foarte spontană şi, cum spuneam, plină de energie. Aceasta este o calitate foarte specială.

Aţi condus foarte mult orchestre, în numeroase săli, pentru ascultători din cei mai diverşi. Toţi v-au aplaudat. Ce vă bucură pe dumneavoastră, Manfred Honeck, să simţiţi sau să vedeţi în public?

Pentru un dirijor cel mai important este, desigur, ca în momentul în care se află pe podium să se prezinte impecabil - atunci, în acele clipe, muzica este suverană şi el trebuie s-o servească. Capacitatea unui dirijor de a transmite emoţie vine din faptul că ştie exact ce trebuie să facă din muzică; este nevoie ca el şi orchestra să aibă aceeaşi stare - muzicienii simt dacă dirijorul este sigur pe el, iar când toţi cei de pe scenă au acest sentiment al liniştii şi încrederii, el se transmite şi publicului. Pentru mine important este să ştiu că vin în întâmpinarea sufletului, a inimii ascultătorilor, şi că ei vor spune după aceea: "Astăzi am avut parte de o experienţă minunată, am câştigat în câteva minute ceva pentru o viaţă întreagă". Acesta este ţelul meu, este marea noastră dorinţă atunci când interpretăm muzică.

Ce vă place în concertele live?

Spontaneitatea, această caracteristică a orelor de pe podium. Facem repetiţii, sigur, şi stabilim atunci anumite lucruri pe care le vom executa în concert, însă există şi momente pe care nu le putem anticipa, momente când muzica va suna altfel decât ne-am propus - iar asta este foarte incitant. Concertele live sunt deosebite pentru că sunt irepetabile. Ca un exemplu, într-un turneu cântăm acelaşi repertoriu, dar energia noastră şi cea pe care o imprimăm lucrărilor este mereu alta. Se poate ca orchestra să fie influenţată de condiţiile exterioare, sau publicul poate reacţiona diferit - fiecare situaţie cu care ne întâlnim produce efecte extraordinare. Bineînţeles că oricând se poate întâmpla ceva neplăcut, cum ar fi o greşeală tehnică, dar este un risc pe care ni-l asumăm dacă ştim că fiind spontani putem face o muzică foarte bună.

Spectacole de operă din Statele Unite ale Americii se transmit astăzi live în cinematografe din Europa, avem sunet high definition, există un software special pentru iPad şi iPhone dedicat ascultării muzicii clasice. Sunt aspecte pozitive ale părţii tehnice a societăţii. În acest context, vă temeţi de ceva, Manfred Honeck, în privinţa muzicii clasice?

Pentru ea nu-mi fac griji: este o artă care nu poate fi clonată. Noi interpretăm creaţiile unor mari compozitori trecuţi în eternitate acum două, sau trei, sau patru sute de ani, ceea ce demonstrează că este o parte foarte importantă a culturii. Cât despre noile descoperiri în domeniul tehnologiei, ele trebuie să se subordoneze omului, şi nu invers. Este important ca noi muzicienii trebuie să fim la curent cu aceste invenţii, dar trebuie să le punem în slujba noastră - arta să se afle mereu în prim plan, să aibă prioritate. Tehnologia are datoria de a sprijini arta, este excelentă atâta vreme cât îi lasă artei libertatea.

Manfred Honeck, biletele la concertul dumneavoastră s-au epuizat încă din vară - ne bucurăm că aţi venit la Bucureşti cu Orchestra Simfonică din Pittsburgh. Ce semnificaţie are pentru dumneavoastră prezenţa în Festivalul Enescu?

Pentru noi este o experienţă extraordinară, mai ales pentru că nu am mai cântat niciodată în capitala dumneavoastră. Ştim că Festivalul Enescu este cu adevărat un eveniment şi că are un nivel foarte înalt şi nu putem decât să-i felicităm pe toţi cei care au participat într-un fel sau altul la organizarea şi derularea sa. Felicitări de asemenea pentru ceea ce faceţi pentru melomanii din România ca şi pentru ţara dumneavoastră, este un lucru foarte frumos. Ne bucurăm şi suntem entuziasmaţi că putem fi parte din Festivalul Enescu şi că noi, o orchestră americană, avem posibilitatea să susţinem un concert într-o ţară europeană importantă.