În august 2011 am fost invitată să particip la Festivalul de muzică de cameră de la Moritzburg - Germania, una dintre cele mai interesante astfel de manifestări la care am participat. Moritzburg se află în fosta Republică Democrată Germană, lângă Dresda. Este creaţia violoncelistului Jan Vogler, care astfel, la începutul anilor `90, a considerat că-şi poate ajuta ţara, abia ieşită, ca şi România, din comunism. La Moritzburg, se strâng în fiecare an muzicienii selectaţi de Jan Vogler. Stau împreună la hotel, într-un decor idilic, o pădure de pe domeniul castelului Moritzburg, studiază lucrări de muzică de cameră şi le cântă în recital.

A fost un prilej şi pentru un jurnalist ca mine să cunoască într-un mediu total lipsit de orice constrângeri ale oficialului artiştii invitaţi. Printre ei, violonistul Frank Peter Zimmermann, deja, pentru mine, o legendă contemporană a violonisticii. Am stat de vorbă cu el chiar în camera lui de hotel - nu cred că în altă împrejurare aş fi putut avea un dialog atât de relaxat cu un artist atât de mare al timpurilor noastre. Frank Peter Zimmermann este unul dintre cei mai importanţi violonişti ai prezentului şi, probabil, cel mai mare violonist din Germania zilelor noastre. A început studiul viorii la 5 ani şi la 10 ani susţinea primul său concert. Din 1983, de când avea 18 ani, susţine o intensă carieră concertistică - a cântat practic cu toate marile orchestre şi dirijori ai ultimilor 30 de ani.

Desigur, dialogul nostru a pornit de la festivalul care ne-a prilejuit întâlnirea.

Frank Peter Zimmermann, un oaspete al Festivalului de la Moritzburg. Sunteţi aici pentru prima dată?

Da, sunt prima oară aici. Ştiam desigur festivalul de mulţi, mulţi ani; Jan Vogler îmi este prieten, ne cunoaştem de la începutul anilor `90. Nu am reuşit să vin până acum la Festivalul de la Moritzburg, dar acum că sunt aici deja de trei zile, pot spune că îmi place foarte mult, am apreciat foarte mult fiecare minut aici, în special pe cei cu care fac muzică aici, să-mi petrec timpul cu ei a fost special. Împrejurimile sunt extraordinare - castelul, natura te fac să fii liniştit şi foarte concentrat pe muzică. Cântăm o muzică foarte frumoasă - Brahms, Beethoven şi este mereu o sarcină plăcută să interpretezi o muzică de un nivel atât de înalt. Cu parteneri pe măsură, atingi momente când simţi că eşti în paradis.

Cunoaşteţi şi alte astfel de festivaluri în Germania?

Nu ştiu ce să spun, vedeţi, eu sunt cunoscut ca un muzician singuratic, în cea mai mare parte a timpului cânt cu orchestre, foarte rar cânt muzică de cameră în felul acesta. Am propriul meu trio şi desigur avem recitaluri împreună. Aici am vrut să cântăm sextetul de Brahms - nu am mai cântat vreodată un sextet în viaţa mea. Am învăţat partitura şi nu am vrut să-l cântăm o unică dată, de aceea, în urmă cu un an, l-am rugat pe Jan Vogler să ne includă în programul festivalului de la Moritzburg. Până acum, nu am mai cântat niciodată într-un festival de muzică de cameră. Probabil pentru că sunt cunoscut ca un muzician care nu prea socializează.

Am citit într-un articol mai vechi dintr-o revistă franceză că da, sunteţi mai curând un solist în concerte cu orchestra şi mai puţin un partener în muzica de cameră...

Este doar o chestiune de timp, nu consider că muzica de cameră vine pe locul doi.

Aveţi un trio...

Da, trioul este într-adevăr pasiunea mea. Ne întâlnim de cel puţin două ori pe an, pentru a cânta în turnee. Şi fac asta doar dacă îmi plac persoanele cu care trebuie să cânt, dacă sunt prietenii mei, pentru că altfel nu pot face acest tip de muzică ce este atât de intimă. Este o chestiune atât de delicată să cânţi Mozart sau Beethoven într-o formaţie atât de mică. De aceea nu apar prea des în repertoriul de muzică de cameră. Asta nu înseamnă că n-aş considera muzica de cameră un fel de încununare a întregii muzici clasice, fără a renunţa însă să cânt concertele lui Beethoven şi Brahms. Ascult mult cvartete de coarde, nu ca acela în care am cântat şi eu, ci cvartete de coarde profesioniste -aceste audiţii îţi împlinesc viaţa.

Puteţi să-i descrieţi pe ceilalţi doi parteneri din Trio Zimmermann?

E o poveste ciudată. Amândoi sunt elevi ai unor muzicieni cu care obişnuiam să cânt mult. Violoncelistul Christian Poltera a fost elevul lui Heinrich Schiff, cu care am cântat multe concerte şi al cărui prieten vechi sunt. Violistul Antoine Tamestit este elevul lui Tabea Zimmermann. Întotdeauna am avut acest vis de a înfiinţa un trio de coarde.

De ce un trio şi nu un cvartet?

Pentru că un cvartet cere atât de mult timp, este atât de expus şi sunt atât de multe cvartete de coarde incredibile. Ar fi trebuit să opresc tot, mai ales cariera solistică, ceea ce nu am vrut. Vreau să am mai multe concerte pe an şi în plus, nu vreau să concurez acele cvartete cu o experienţă de 20-30 ani. Desigur, folosindu-mă de numele meu, aş fi putut să obţin contracte avantajoase şi pentru ipoteticul meu cvartet, dar sunt conştient că nu aş putea atinge nivelul acelor cvartete cu tradiţie, care cântă împreună de atâta timp. Desigur, a cânta într-un cvartet este cel mai mare lucru pe care îl poţi face. Însă nu e de ratat nici experienţa unui trio de coarde. Îmi aduc aminte că atunci când eram mic, cântam multe trio-uri de coarde cu tatăl meu şi colegii lui - tatăl meu era violoncelist - şi de aceea, trio-ul de coarde mi-a rămas foarte apropiat. Mi-aduc aminte că prin 2005 am cântat primul concert cu Antoine Tamestit, Simfonia concertantă de Mozart la Liege, în Belgia şi l-am întrebat spontan după aceea dacă vrea să cânte muzică de cameră cu mine şi el mi-a spus - "în cvartet"? "Nu", i-am răspuns eu, "într-un trio. Ai vreun violoncelist pe care poţi să mi-l recomanzi?" Şi el mi-a spus de Christian Poltera. Era ciudat într-un fel, amândoi erau elevi ai unor muzicieni cu care cântasem de atâtea ori şi poate de aceea ne şi potrivim atât de bine.

CV-ul dumneavoastră este impresionant, oricine poate vedea ce carieră extraordinară faceţi. Care consideraţi că sunt cele mai importante experienţe care v-au adus la nivelul acesta de carieră?

Ah, asta este foarte dificil. Am fost norocos că am întâlnit câţiva artişti mari care m-au ajutat foarte mult. Am fost norocos că la începutul carierei mele l-am întâlnit pe Lorin Maazel de exemplu. Deşi nu am cântat niciodată cu el, şi Sergiu Celibidache a avut o foarte mare influenţă asupra mea. Eram încă prea tânăr să-l înţeleg pe deplin, dar cred că el a văzut în mine acele capacităţi pe care eu încă nu mi le cunoşteam şi el a crezut că mă poate forma după modelul lui. Însă atunci, ca şi acum de altfel, eram foarte încăpăţânat şi nu m-am descurcat prea bine cu o personalitate atât de mare, un om foarte mare şi important. Celibidache a fost unul dintre marii mei idoli, cu cât îmbătrânesc, cu atât apreciez mai mult experienţa de a fi fost în preajma lui. Mi-aduc aminte de o sesiune de studiu de patru ore cu Concertul de Brahms şi la sfârşit nu mai ştiam dacă trebuie să cânt la vioară cu mâna stângă sau cu mâna dreaptă. Celibidache m-a învăţat multe, mai ales dintre lucrurile pe care le fac astăzi. Am colaborat şi cu alţi dirijori mari: Daniel Barenboim, de exemplu, care este de altfel şi un mare pianist. De asemenea, am avut noroc ca mi-am început cariera în anii `80, în care lucrurile nu se petreceau atât de repede şi de comercial cum se întâmplă astăzi. Acum, câteodată, lucrurile care se întâmplă în jurul muzicii sunt mai importante decât muzica şi muzicienii înşişi şi asta este un pic trist. Sunt vremuri grele când văd oameni tineri de care mi-e milă, gândindu-mă la ce au de înfruntat. Eu, de exemplu, nu mai am un contract de înregistrare acum. Am respins încă de acum 15 ani un contract cu o companie care îmi cerea să fac proiecte crossover. Am spus atunci nu, dar am fost norocos pentru că deja înregistrasem cea mai importantă parte a repertoriului pentru vioară. Poate că acum l-aş fi abordat altfel şi l-aş fi interpretat într-o manieră mai convingătoare, dar nu aş lupta niciodată pentru o înregistrare. Înregistrarea este un lucru care se întâmplă, dacă merge, o fac, dacă nu, nu. Cred că cel mai important lucru este acesta acum pentru mine. Dar eu îmi permit să spun lucrurile astea, pentru că am făcut deja ce trebuia la 45 ani, dar când ai 20-25 ani ai de înfruntat multe probleme de tipul acesta, pentru că din păcate, în acest business se doreşte doar să vinzi, ca şi cum ar fi vorba despre biscuiţi.

Aş vrea să vorbim despre un alt român despre care aţi amintit într-un interviu mai vechi: Enescu. Spuneaţi despre el că nu mai există profesori ca el şi nici violonişti ca Enescu şi Heifetz, pe care puteai să-i recunoşti imediat.

Enescu a fost una dintre cele mai mari personalităţi ale muzicii şi un muzician foarte profund. Orice cânta, punea acolo o parte din sufletul lui. L-am ascultat deseori - desigur, discurile erau înregistrate când el era deja bătrân, dar este o mostră emoţionantă a unei tradiţii. Este vorba despre înregistrări cu sonatele de Bach, cu poemul de Chausson, cu sonata Kreutzer de Beethoven, desigur, Sonata a III-a în caracter popular românesc, propria lui creaţie. Eu însumi nu am cântat-o niciodată, nu îndrăznesc - ca şi în cazul concertului de Korngold, interpretat de Heifetz. Este păcat că astăzi nu mai avem personalităţi ca Enescu, Heifetz sau Kreisler, că nu putem vorbi cu ei ca să ne spună părerea lor despre viaţă şi muzică - cred că ar fi fost o experienţă memorabilă.

Toată lumea vă vede şi vă admiră pe scenă. Ce este însă dincolo de scenă, ce stă în spatele succesului dumneavoastră?

Cu trecerea timpului, îmi este din ce în ce mai greu. Îmi aduc aminte de un interviu pe care David Oistrah l-a acordat la Viena, pentru o televiziune, când avea 60 de ani. A fost întrebat: "Câte ore studiaţi?" Şi el a răspuns: "La 20 de ani studiam 2 ore, la 40 de ani, 4 ore, iar acum, la 60 de ani, nici nu mai număr de câte ore am nevoie să studiez pentru a fi competitiv." Cred că are dreptate. Cu cât trece timpul, cu atât simt şi eu nevoia să studiez mai mult, să mă întorc la lucrurile esenţiale, primare din mine. Sunt fericit că am o viaţă de familie foarte stabilă şi profundă - fără suportul soţiei mele nu cred că aş fi ajuns atât de departe. Familia este fundamentul existenţei mele. Am şi doi copii: băiatul cel mare, Serghei, are 20 de ani şi cântă la vioară - cântă de altfel cu mine la Moritzburg.

Deci, muncesc, şi muncesc din ce în ce mai mult pentru a fi în formă. În general, repertoriul meu este acelaşi - învăţ puţine piese noi, însă studiez mult piesele vechi, chiar şi pe acelea pe care le-am cântat de 100 de ori, cum este Concertul de Beethoven. Revăd mereu aceste lucrări pe care le-am cântat deseori ca şi cum nu le-aş fi interpretat niciodată, căutând puncte de vedere proaspete. Cred că acesta este principalul lucru de făcut pentru un muzician care înaintează în vârstă. Dacă mă uit la Enescu, Heifetz, Oistrah, Milstein, la cei care şi-au început cariera foarte devreme, dar au rezistat în carieră până la 60-70 de ani, aceasta au făcut ei.

Acesta este cel mai greu lucru. Să te menţii în formă, să ai mereu o viziune proaspătă, să alegi judicios repertoriul - să nu repeţi, de exemplu, de prea multe ori o lucrare muzicală. Eu sunt norocos că pot să-mi aleg concertele pe care vreau să le cânt şi oamenii cu care vreau să cânt - ceea ce este un lux, pentru că nu mă confrunt cu lucruri neprevăzute. Presiunea de a fi pe scenă şi de a rezista la un nivel înalt este mult mai mare decât a celor care de-abia îşi încep cariera.

Să vorbim despre libertate şi puterea a alege - lucruri pe care le iubiţi, aşa cum afirmaţi într-un interviu mai vechi.

Libertatea şi liniştea - acestea sunt două posesiuni de lux cu care mă mândresc. Le am şi aici la Moritzburg - deschizi geamul şi auzi liniştea. Şi desigur, libertatea. Singura constrângere este planificarea concertelor cu 2-3 ani înainte şi câteodată să spui şi ce vei cânta. Câteodată chiar îmi zic: "Cum aş putea să ştiu ce voi cânta peste doi ani?" Aş prefera să pot decide cu o lună înainte, ceea ce ar fi mult mai practic. Dar aceasta este singura mică, zic, constrângere. Dar altfel… Pot să merg oriunde, pot să sugerez diverse lucruri, lucrez cu orchestre şi pianişti pe care îi plac. Şi în viaţa privată, faptul că poţi merge oriunde şi te poţi relaxa, este nepreţuit. De aceea, mă gândesc la artiştii care au trăit în comunism, în special cei din Rusia stalinistă, la ce au avut îndurat. Noi trăim în timpuri mult mai norocoase.