Între a te ocupa în timpul liber cu zugrăvitul ca să strângi bani în dorinţa disperată de a-ţi cumpăra “un John Mayall” în anii '60 şi a comanda liniştit un bilet la concertul John Mayall de la Bucureşti în 2012 este un drum pozitiv inimaginabil. Mulţi dintre cei care au umplut în 11 noiembrie 2012 Sala Palatului au simţit acest lucru. Mulţi, dar nu toţi, şi nici măcar cei mai mulţi. John Mayall şi bluesul au atras un public de absolut toate vârstele – de la copii de câţiva ani la domni şi doamne cu o apreciabilă experienţă de viaţă – pentru un spectacol extraordinar: cu vocea, muzicuţa şi claviatura, cu bluesuri ritmate sau lente, plin de energie, de căldură, cu modestie şi dedicare în egală măsură, John Mayall a cântat şi a comunicat cu noi prin muzică, prin cuvinte, prin el însuşi.

<!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]-->

Pe cât de dinamic şi de scânteietor în concert, pe atât de delicat şi moderat în conversaţia pe care am avut bucuria să o port cu el, întru totul distins şi eminamente britanic, John Mayall a spus despre blues:

<!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]-->

Această muzică este atât de bună pentru că spune poveşti universal valabile, despre care oamenii simt că sunt înseşi poveştile vieţilor lor: vorbeşte despre condiţia umană, şi atunci când cânţi despre un astfel de subiect, cei care ascultă vor spune, mai mult decât în alte cazuri, “am făcut şi eu asta, am trecut şi eu prin asta”. Este vorba de legătură emoţională pe care o creează bluesul.

Se aplică aceasta doar versurilor sau şi muzicii?

Ele nu se pot separa una de alta, pentru că amândouă spun povestea. Poţi desigur să scrii poezie sau un text pentru un cântec, dar ele nu vor avea atâta putere ca atunci când le îmbini cu muzica. Este drept că muzica are puterea de a naşte emoţii ea singură, dar când uneşti muzica şi cuvântul se naşte ceva cu adevărat unic.

Se ştie că blues-ul este o muzică a afro-americanilor din sudul Statelor Unite. Sunt şi păreri care argumentează că există în ea influenţe din muzica tradiţională britanică. Cum comentaţi această opinie?

Nu aş spune că sunt de găsit astfel de influenţe în blues; cred că bluesul este muzica afro-americanilor şi că este înscrisă în istoria lor încă de la începuturile perioadei sclavagismului. Nu ştim, astăzi, exact cum suna atunci, nici când anume a început să fie cântat bluesul, pentru că nu existau aparate de înregistrat care să o fixeze pe vreun suport audio. Putem însă auzi ce s-a imprimat în anii '20, iar acele înregistrări etnografice arată foarte clar că bluesul  exista deja de multă vreme. Cred aşadar că este o muzică a afro-americanilor, care s-a născut din oprimare şi sclavie, de acolo a pornit şi apoi s-a dezvoltat – nu prea găsesc influenţe din muzica europeană.

Cum priviţi drumul bluesului de la genul Delta la ce se cântă astăzi?

Bluesul, rock'n'roll-ul au atâta varietate – odată născut şi apoi diseminat pe întreg teritoriiul Americii, bluesul a cunoscut foarte multe stiluri, pentru că fiecare stat, fiecare oraş au dat propriul lor sunet, caracteristic. Dar tocmai pentru că bluesul este atât de complex, nu prea poţi să separi genurile între ele, pentru că “explozia” acestei muzici s-a petrecut peste tot. Iar jazz-ul şi bluesul au fost extraordinar de populare în Europa cu mult înainte de a fi cântate pe scară largă în America, de fapt!

Aş spune că blues-ul şi muzica clasică împart această calitate esenţială – complexitatea. Dumneavoastră găsiţi asemănări între cele două genuri?

Cred ele sunt legate de firul emoţiei. Dar varietatea şi improvizaţia care individualizează bluesul şi jazzul nu se prea găsesc în muzica clasică. Spontaneitatea, crearea muzicii din nimic, atunci şi acolo, sunt definitorii pentru blues şi jazz.

Este nevoie să-i cunoaşteţi foarte bine pe colegii de trupă ca să puteţi face aceste impresionante momente improvizatorice, pe care de altfel le-am şi ascultat?

Da, desigur, pentru că felul de a gândi muzica trebuie să fie acordat pe acelaşi ton, ca să spun aşa. Uneori este suficientă o secundă de muzică, este suficient să auzi doar câteva note şi porneşti de acolo în improvizaţie, aceea este scânteia. Ne preluăm unul altuia liniile melodice şi se naşte muzica - este vorba de o legătură specială care nu se întâlneşte foarte des. Mă simt norocos că am această relaţie cu colegii mei de formaţie.

Pe unul din cântecele dumneavoastră, “Medicine Man”, se tăcea, aici în Bucureşti. Se tăcea şi se asculta această muzică fabuloasă. La fel se întâmpla şi cu albumul “The Turning Point”, considerat într-adevăr punctul de răscruce în cariera dumneavoastră. De ce această afirmaţie?

Era cu totul ieşit din comun, neobişnuit. Orchestraţia era diferită, acolo nu exista percuţie. A fost un experiment care cred că a funcţionat, pentru că stilul acesta a fost apoi folosit în piese jazz – dar este adevărat că poţi crea ritm cu şi din orice, nu doar din tobe.

Puteţi da o definiţie a bluesului, sau a muzicii?

Nu prea! Pentru că muzica vorbeşte de la sine, muzica este un fenomen în sine şi îţi transmite tot ce trebuie din chiar momentul în care ajunge la urechile tale.

<!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]-->