În 24 noiembrie 2011, dirijorul Ion Marin se va afla din nou la conducerea Orchestrei simfonice a Elveţiei Italiene. Acest concert este transmis în direct, de la Lugano, la Radio România Muzical. Solist: pianistul finlandez Ollie Mustonen.

Am stat de vorbă, cu această ocazie, cu dirijorul Ion Marin:

Maestre Ion Marin, ne reîntâlnim cu ocazia fericită a acestui concert pe care dumneavoastră îl dirijaţi în Elveţia, iar noi îl ascultăm live în România, la Radio România Muzical. Ştim că sunteţi mai tot timpul în mişcare, ca dirijor, şi că poate această viteză a vieţii vă face să vă doriţi să reveniţi în locuri probabil foarte liniştite, cum este Lugano. Cum vă simţiţi acolo?

Este o senzaţie, într-un fel, nouă pentru mine, pentru că deşi dirijez o dată la un an sau la doi ani la Lugano, e totuşi excepţia. Faptul că dirjez la mine acasă, în locul unde trăiesc de 21 de ani, îmi dă o senzaţie de mare prospeţime şi de mare plăcere. Lugano este un oraş mic, e un oraş în care am ajuns împreună cu soţia mea să ne simţim după puţină vreme cu adevărat acasă, şi dragostea pentru muzică, pentru cultură în general este remarcabilă - aşa că faptul că fac aceste concerte la Lugano îmi face o deosebit de mare plăcere. După cum nu mai mică plăcere îmi face şi faptul că am aflat că acest concert e transmis la Bucureşti - aşa că, iată, bucuria e dublă.

Cum aţi descrie ce are această orchestră - foarte apreciată de altfel - a Elveţiei italiene ca foarte particular? Care este, cu alte cuvinte, specificul, amprenta ei?

Este o combinaţie, aşa cum este întregul canton Ticino, care este singurul canton de limbă italiană - fără să fie italiană. Membrii orchestrei au o deschidere muzicală şi o fervoare de a învăţa, de a face mai bine, dar provin în mare parte din tradiţia muzicală central-europeană, din şcolile germane, din şcoala vieneză şi numai o parte din Conservatorul de la Milano sau din cele de la Florenţa sau Roma. E o întâlnire de temperamente, un fel de retortă în care acest amestec este deosebit de interesant pentru un dirijor. Tradiţia lor e o tradiţie foarte lungă şi cu nişte nume foarte mari; de la Bruno Walter, trecând prin Igor Stravinski, Carlo Maria Giulini - care au locuit la Lugano şi care s-au apropiat de orchestră în felul acesta, au dat orchestrei acel gen de patină pe care o au obiectele de artă după multă vreme. Totodată, muzicienii care locuiesc aici şi care apar cu orchestra ca solişti - era cazul lui Arturo Benedetti Michelangeli, al lui Wladimir Ashkenazy, al Martei Argerich - de asemenea, contribuie la o atmosferă aproape camerală de a face muzică.

Sunteţi singurul care vorbeşte româneşte dintre muzicienii implicaţi în acest concert? Ştiu că sunt români în marile orchestre elveţiene. "Suisse Romande", de exemplu, are un concert-maistru român, pe Bogdan Zvorişteanu…

Nu sunt români în orchestra de la Lugano, dar îmi face plăcere să fiu mesagerul acestei realităţi, pentru că în marile orchestre ale lumii, nu numai elveţiene, sunt foarte mulţi muzicieni români extraordinar de apreciaţi, extraordinar de respectaţi, care fac - recunoscuţi sau nu în ţara lor de origine, România - de fapt, serviciul de a fi ambasadori ai culturii muzicale româneşti într-o manieră absolut remarcabilă. Sigur că un violonist, un dirijor sau un cântăreţ de mare succes este numele care vine întâi şi întâi pe buzele tuturor. Vă asigur însă că sunt sute de muzicieni români colosal de apreciaţi şi care au făcut mari cariere.

În momentul în care stăm de vorbă, aţi repetat deja pentru concertul din 24 noiembrie. Cum au fost - la modul foarte concret - repetiţiile. Ce v-aţi propus şi cât de mulţumit sunteţi de rezultat?

Sunt deosebit de mulţumit de rezultat, pentru că lectura Serenadei de Brahms este un lucru foarte dificil şi trebuie într-adevăr să existe o deschidere de spirit din partea muzicienilor din orchestră ca să poată parcurge acest drum. Este, fără urmă de dubiu, prima simfonie a lui Brahms - Brahms avea o fobie faţă de cuvântul simfonie şi atunci, plecând de la lucrarea camerală, a revizitat serenada, transformând-o, de fapt, într-o simfonie. S-a simţit foarte liber să facă lucrul ăsta pentru că nimeni nu-i ceruse să scrie simfonie deasupra şi a scris numai serenadă. Este - chiar dacă e scrisă iniţial la 28 de ani şi apoi refăcută la 31 de ani - o lucrare în care splendoarea geniului brahmsian este mai mult decât evidentă, e un magnific exerciţiu de stil între reverenţele pe care le face lui Haydn, Mozart şi Beethoven, preluând uneori chiar mici celule tematice, şi dezvoltările brahmsiene, modulaţiile revoluţionare din punct de vedere al armoniei şi al construcţiei. Într-un anumit fel, serenada asta este mai de avangardă pentru creaţia brahmsiană decât este prima simfonie… în mod paradoxal.

…şi poate că există o anumită notă de aparenţă şi în concertul beethovenian, termen dincolo de care se ascunde, cred, tot un caracter apropiat de cel simfonic. Aşadar, aceste două lucrări au, cred, în comun această notă de aparenţă.

Cu siguranţă, în alcătuirea programului a fost una dintre strategii. De foarte multe ori, publicul este "păcălit" de statistică. Faptul că un concert este numărul 4, îl situează foarte precis. Secretul interpretării este de a situa lucrarea în contextul ei cultural şi în contextul vieţii unui compozitor. De multe ori, între o lucrare şi alta, în viaţa unui compozitor, trec douăzeci de ani. Nu se poate pune totul sub acelaşi acoperiş, în aceeaşi cutie şi gândit 1, 2, 3, 4, 5 în cadrul concertului sau până la 9 în cadrul simfoniilor. Fiecare concert, deşi are un număr din motive tehnice, reprezintă o lume şi lumea aceasta trebuie descoperită şi, mai precis, revelată publicului.

În Bucureşti, v-am urmărit ultima oară în Festivalul Enescu, dirijând Filarmonica din München, într-un excelent concert cu program Prokofiev-Hindemith, în care părea că vă simţiţi ca acasă. Acum programul este mai conservator, Beethoven-Brahms. A fost alegerea dumneavoastră această formulă? Şi cât de tare vă stimulează, vă inspiră?

În concertele de la Bucureşti care au avut loc, cred, acum patru ani, care au fost de altfel singurele concerte făcute în Bucureşti în cei 25 de ani de când am plecat din România, erau două programe şi când sunt două programe… de fapt două programe fac un program: Hindemith-Prokofiev în primul şi Simfonia I de Enescu şi Carmina Burana în al doilea - aşa că era gândit de fapt ca un arc de program pe două seri, acesta a fost conceptul privind retrospectiv. Nu am limite stilistice în ceea ce priveşte repertoriul - am un repertoriu foarte mare - şi trebuie să spun fără falsă modestie că e un arc de 150 de ani de creaţie muzicală - nu am nici un fel de complexe şi de oprelişti de a face Ravel şi Debussy la Paris, de a face Respighi la Roma, Verdi la Scala din Milano sau Beethoven şi Brahms la Filarmonica din Berlin, sau Enescu în Bucureşti.

În ce priveşte orchestra de la Lugano, dimensiunea orchestrei nu este foarte mare. Este o orchestră, dacă vreţi, tipică unui oraş care nu e o mare capitală. Şi atunci, limitele de repertoriu în general sunt date de numărul orchestranţilor - aici, 75 de oameni. Deci nu se pot face simfonii de Mahler sau simfonii de Bruckner decât în cazuri excepţionale, când putem să invităm instrumentişti de la Zürich, de la Geneva sau de la Milano. Pe de altă parte, tradiţia într-o orchestră este dată de prospeţimea cu care sunt ţinuţi în repertoriu compozitorii clasici - face parte din igiena mentală a oricărui muzician să reviziteze lucrările lui Bach, repertoriul de simfonii de Mozart, de Haydn, de Beethoven sau lucrările de tinereţe ale lui Brahms, simfoniile de Mendelssohn sunt un lucru obligatoriu, aşa cum orice adolescent ar trebui să citească Război şi pace. Face parte din cultura care nu se poate menţine decât cu exerciţiul acesta de admiraţie şi de iubire făcut în fiecare moment - mai mult asta este logica. Şi de foarte multe ori se întâmplă, din păcate, pentru mici şiretlicuri de marketing - cum a fost în ultimii mulţi ani toată povestea cu lecturi filologice şi instrumente originale - tradiţia europeană de a-l cânta pe Mozart, pe Beethoven, pe Haydn sau pe Brahms tânăr, a fost deosebit de zdruncinată. Şi s-a pierdut calitatea sunetului simfonic în foarte multe cazuri, în special în orchestrele ceva mai mici. Este o reîntoarcere, dacă vreţi, la ceea ce de fapt ne face să iubim muzica.

Avem un solist finlandez în concertul din 24 noiembrie, pianistul Ollie Mustonen. Cred că nu foarte multă lume din România este familiarizată cu acest nume. Cum l-aţi caracteriza şi recomanda pe Ollie Mustonen?

Este, fără îndoială, un pianist care face o mare carieră. Mie nu-mi place să vorbesc despre şcoli interpretative, pentru ca dau întotdeauna ceva de reţetar; e inutil să vă spun că reprezintă şcoala nordică, scandinavă de pian. Este un artist complex, e compozitor, e dirijor, este pianist şi apropierea lui de concertele de Beethoven este una, aş îndrăzni să spun, aproape neoclasică. Al patrulea concert de Beethoven este, de fapt, erupţia lui Beethoven în romantismul german, este cu mai mult decât un picior în lumea romantică decât este în clasicismul vienez. Or, lectura lui Ollie Mustonen este aproape de a-l replasa pe Beethoven în contextul clasic. Sigur că atunci când încerci să pui nişte zăgazuri în direcţia unei aspiraţii, foloseşti nişte energii deosebit de interesante din punctul acesta de vedere, si, cu tehnica realmente briantă a lui Mustonen, interpretarea e foarte interesantă. Nu este deloc în direcţia a ceea ce suntem obişnuiţi, cu nota amintind uneori de Schumann, cu care suntem obişnuiţi în interpretarea celui de-al patrulea concert de Beethoven, dar este o atitudine de o anumită prospeţime şi care pune pe gânduri.

Am să vă întreb spre final şi ce pregătiţi în continuare, dar întrebarea am să v-o adresez prin perspectiva a ceea ce aminteaţi mai devreme - că aţi dirijat în 25 de ani o singură dată în România. De ce vă vedem atât de rar aici?

Asta este o întrebare pe care mi-o pun şi eu.

De ce anume e condiţionat răspunsul?

Cred că ţine de calitatea aşteptării, de calitatea invitaţiei în orice caz. Nu pot să vă spun că îmi pun problema reîntoarcerii în România altfel decât mi-aş pune-o dacă mă duc să dirijez la Roma, la Paris sau la Londra, cu diferenţa că la Roma, la Paris şi la Londra sunt invitat. În Bucureşti, întotdeauna, aud chiar şi de la persoanele care sunt administrativ importante - aud întotdeauna "Vai, ce păcat că nu veniţi!" Da. Ce pot să spun mai mult decât atât. …Sau "Când veniţi?". Nu ştiu. Dacă v-aş invita la mine la cină, nu cred că aţi veni dacă nu v-aş invita. E un lucru foarte simplu şi ţine de fapt de deschidere şi de eleganţă şi de comportament civilizat pe de-o parte, iar pe de altă parte sigur că atunci când mă duc într-un loc, mă duc putând să-mi aleg un program, putând să-mi aleg un solist, putând să fac ceea ce ştiu să fac eu. Eu de fapt sunt cunoscut şi apreciat pentru că fac un anumit lucru bine. Dacă nu sunt invitat în condiţiile în care să pot face acel lucru, devine straniu, este ca şi cum îl inviţi pe Michael Schumacher să ne arate ce ştie să facă în Formula I şi-i dai un Lăstun. Se poate, oricum va şti ceva mai mult decât alţii, dar nu cred că este impostarea justă a lucrului. Nu vreau prin asta să-mi arog nici un fel de măreţie, departe de lucrul acesta, mi-aş dori numai un pic de normalitate în relaţiile cu viaţa de concert din România. Cineva mi-a atras atenţia, am văzut că în Festivalul Enescu, de pildă, de câteva ediţii, nume ca Angela Gheorghiu sau Radu Lupu nu sunt prezente. Şi m-am întrebat de ce oare? Este foarte straniu. Suntem invitaţi peste tot în lume. Dar întrebările pot să continue; n-aş vrea să trăiască cineva cu senzaţia că eu am vreo frustrare sau vreo nostalgie legată de asta, îmi pare însă rău, realmente, când vă aud sinceritatea din glas.

Lipsa de care vorbiţi este evidentă…

Ştiu că foarte mulţi iubitori de muzică din România au acces, slavă Domnului că există Internet, că există Radio România Muzical care poate să preia transmisii, slavă Domnului că cei mai mulţi oameni din România au Mezzo pe care sunt retransmise şi concerte pe care le dirijez. Deci, dragostea şi gândul bun pe care le pot transmite eu iubitorilor de muzică din România prin muzica pe care o fac, ştiu că ajung la ei. Asta trebuie să vă spun că mă umple de bucurie. Restul nu sunt decât, din nou, exerciţii de birocraţie ale secolului XX, transplantate în secolul XXI şi, deci, un pic mai perverse.

Revenind însă la agenda dumneavoastră; pe unde puteţi fi urmărit în următoarele luni?

În foarte multe locuri. Sunt la Praga cu Filarmonica cehă, sunt la Budapesta cu Filarmonica maghiară, sunt la Tokyo, sunt la Londra cu Filarmonica Regală, la Berlin cu Filarmonica din Berlin şi cu Sinfonietta Filarmonicii de acolo, la München, la Sankt-Petersburg cu celebra filarmonică de acolo pentru festivalul lor din iunie, iar în a doua jumătate a anului mă întorc după un număr de ani la Metropolitan, New York, unde voi face câteva serii de spectacole. Deci, vom ţine legătura. Era un reporter în România, nu-mi amintesc cum se numea, la un talk-show, care spunea "Să ţinem aproape!". E o expresie nouă pentru mine, care sunt plecat de 26 de ani din ţară, era o stridenţă a limbii, dar vă mulţumesc pentru interesul şi pentru faptul că mediaţi între mine şi public.

Să ştiţi că noi anunţăm ceea ce faceţi, chiar dacă dumneavoastră nu ştiţi asta. Vă urmărim agenda şi lumea e la curent dacă ascultă România Muzical.

Asta îmi face foarte mare plăcere. Ştiţi, eu nu sunt decât un muzician, fac muzică şi-mi doresc, ca de altfel orice artist, ca muzica mea să ajungă să fie ascultată de cât mai multă lume.