Clasic meets jazz se intitulează concertul programat în oraşul german, în data de 22 martie 2011, concretizare a proiectului cu acelaşi nume iniţiat de saxofonistul şi compozitorul Nicolas Simion. Finanţat prin proiectul „Cantemir” al Institutului Cultural Român, Classic meets jazz a însemnat deja, în 2 decembrie 2010, un concert la Braşov, unde Orchestra de Cameră a Filarmonicii dirijată de Sabin Păutza a colaborat cu membrii formaţiei conduse de Nicolas Simion. Imprimările din acel concert, al cărui program a reunit şapte compoziţii, au fost fructificate într-un dublu CD. Programul va fi reluat la Bonn, concertul fiind şi un prilej de a face cunoscută noua apariţie discografică. Întregul proiect Classic meets jazz constituie subiectul interviului pe care ni l-a acordat Nicolas Simion.

Vă propun să plecăm de la cea mai recentă realizare discografică a dumneavoastră, lansată anul trecut. Este un dublu compact-disc reunind şapte compoziţii ample, cele mai multe fiind semnate de autori români – o foarte plăcută surpriză, cel puţin pentru mine, plecând de la particularităţile de stil ale lucrărilor, de la cât de aparte este muzica în ansamblul ei şi până la calitatea strict tehnică a albumului. În broşura de prezentare reamintiţi faptul că vă ocupaţi de această fuziune, între clasic şi jazz, de peste douăzeci de ani. Care este povestea acestui proiect?

Am început să studiez muzică clasică din clasa a V-a (clarinet şi pian), am terminat Liceul de Muzică la Braşov, am venit la Conservatorul din Bucureşti unde am terminat Secţia Pedagogică, am luat lecţii de dirijat cu maestrul Bugeanu câţiva ani, am avut chiar câteva concerte ca dirijor, am cântat ca solist-saxofonist cu diferite orchestre şi, la un moment dat, am ascultat Dublul concert de Richard Oschanitzky pe o bandă de magnetofon la domnul Mihai Berindei –asta era prin ’82-’83 – şi m-a fascinat atât de mult încât mi-aş fi dorit să ajung să înţeleg mai bine ce se întâmplă în această fuziune, în acest melanj între genuri şi stiluri muzicale; şi, ca tânăr om de jazz – saxofonist, improvizator, compozitor – pentru mine a fost un ţel să ajung, la un moment dat, să realizez asemenea proiecte.

Cu timpul, prin imprimări făcute în duo cu pian şi saxofon, apoi în formaţii mai mari – trio, cvartet, cvintet, sextet – am ajuns la colaborări cu ansambluri clasice şi formaţii de jazz. Am imprimat în 1996, în Austria, muzica unui balet care, din păcate, nu a fost pus în scenă, Unfinished square, cu Orchestra simfonică a Radioteleviziunii din Bratislava, apoi la Viena, în 1999, am onorat o comandă Radio Austria pentru o lucrare intitulată Canzonieri sacrale, pe teme religioase, tot pentru un ansamblu mixt şi formaţie de jazz. Am mai scris câteva lucrări pentru orchestră de coarde şi combo de jazz, însă acest proiect este cel mai recent şi cel mai amplu şi m-am gândit că o colaborare între compozitori şi muzicieni români şi compozitori şi muzicieni străini ar fi ideală pentru ambele părţi – şi pentru cultura românească şi pentru cei din străinătate, prieteni de-ai mei, colaboratori, colegi.

Faptul că Institutul Cultural Român prin Proiectul „Cantemir” ne-a finanţat acest proiect înseamnă un mare pas înainte. E-ntr-adevăr o mare realizare, nu pentru mine personal, ci pentru toţi cei care au susţinut proiectul, compozitorii, maestrul Sabin Păutza care dirijează, pentru toată lumea implicată în acest concert.

Din afară privind lucrurile, pare să nu fie deloc simplu să dai o unitate unui album reunind lucrări dintr-o paletă de stiluri atât de amplă – de la cele ale muzicii contemporane până la cele ale jazzului. Putem spune că este un exemplu de realizare muzicală postmodernă. Cum aţi ajuns la această formulă, cu pagini de la Dan Dediu şi Sabin Păutza la cele semnate de oameni de jazz, între care vă număraţi şi dumneavoastră?

Cu Dan Dediu mă ştiu din anii studenţiei, iar pe maestrul Păutza l-am cunoscut prin muzica lui, ca student, şi chiar am avut plăcerea şi bucuria să colaborez cu el – i-am cântat Concertul pentru saxofon în America, la New Jersey, dirijat chiar de el, l-am cântat în ţară, la diferite filarmonici, chiar a compus o lucrare pentru clarinet bas, pian şi orchestră intitulată Bassklavier pe care mi-a dedicat-o, am cântat în premieră Dublul concert de Richard Oschanitzky – l-am prezentat chiar cu Orchestra Naţională Radio la Bucureşti, dar şi la Braşov, Timişoara, Oradea, Sibiu încă din 2004. Deci, cunoscându-le creaţiile, cunoscându-i ca persoane, ca oameni ştiam că ceea ce vor scrie va fi un lucru de calitate şi se va potrivi, într-un fel, cu experienţa noastră de oameni de jazz.

Ideea era să găsim un limbaj comun pentru tot acest album - să aibă o unitate, aşa cum spui - şi sper că am obţinut acest lucru. Eu aş fi vrut să ne putem compensa, în sensul că partea scrisă să aibă culoarea improvizaţiilor spontane aduse de formaţia de jazz; şi e un proces, sigur, prima colaborare s-a concretizat în acest disc live, ceea ce e o mare realizare, şapte prime audiţii pregătite în patru zile cu o orchestră destul de bună de la Braşov care s-a străduit, mă rog, cu micile surprize de rigoare care se întâmplă la orice concert. Eu sunt foarte mulţumit şi sper că la Bonn lucrurile vor merge şi mai bine şi vom avea succesul aşteptat.

Discul a fost imprimat într-un singur concert anul trecut sau au fost mai multe sesiuni?

Nu, a fost un concert în stagiunea Filarmonicii din Braşov. Am făcut, e-adevărat, încă două-trei zile de repetiţii cândva, prin octombrie, ca să vedem ce se întâmplă cu materialul, fiind foarte nou, piese numeroase urmând să fie auzite live, dar a existat un singur concert – nici repetiţia generală n-a fost imprimată.

Ascultând albumul, constaţi că lucrările nu sunt neapărat pagini dedicate unui anumit instrument solist sau unui anumit grup solistic, adică ponderea instrumentelor soliste nu este majoritară, muzica fiind cea pusă în prim-plan. Asta s-a dorit de la început sau aşa a ieşit?

Eu le-am propus colegilor să ne lase spaţii libere pentru improvizat, nu am dorit concerte pentru instrumente şi orchestră de coarde, am vrut să putem avea aceste două ansambluri care cântă  împreună, care se compensează. Apar instrumente soliste ici-colo, dar nu sunt solouri cu acompaniament, ci sunt două ansambluri. Vroiam un tot unitar, un ansamblu de cameră, ca să spun aşa.

...asta a ieşit, după părerea mea. Un gând şi despre colegii dumneavoastră din Nicolas Simion Group – unii, muzicieni cunoscuţi publicului care frecventează concertele de jazz din România.

Da, e vorba despre Chris Dahlgren, care a mai colaborat cu muzicieni români (ca Maria Răducanu sau Mircea Tiberian), apoi Antonis Anissegos, un pianist grec extraordinar şi un compozitor foarte bun – chiar a fost anul trecut cu mine la Bucureşti şi am imprimat, la Radio, câteva lucrări de-ale lui, piese de-ale mele, piese ale unor compozitori români precum Nicolae Coman şi Tiberiu Olah, piese de Bartok şi câteva improvizaţii libere. Apoi Norbert Scholly este chitaristul cu care eu cânt la Köln de mai bine de 15 ani, cu care am venit şi în România de câteva ori, cu care am scos câteva discuri – un foarte bun chitarist... Alan Jones este un toboşar american care, momentan, trăieşte în Portland, pe care l-am cunoscut la Viena acum douăzeci şi ceva de ani, la începuturile mele în capitala Austriei, cu care m-am mai întâlnit prin Germania, prin Austria şi care este un muzician extraordinar, el chiar a colaborat cu noi la Sibiu, în 2007, la concertul susţinut cu filarmonica locală, în seria evenimentelor Sibiu – Capitală culturală europeană; cam ăştia suntem, am avut un invitat la acordeon, pe Fausto Beccalossi, un colaborator mai nou de-al meu, care cântă însă în doar două-trei piese.

Vor mai urma şi alte concerte, după cel de la Bonn?

Ne dorim ca acest proiect să se dezvolte, sper să reuşim să-l propunem unor ansambluri, orchestre şi festivaluri care au în programul lor şi asemenea proiecte de fuziune. Concertul va fi imprimat de Deutsche Welle, difuzat de ei în toată lumea şi sperăm că acest concert se va auzi şi în România, la Radio România Muzical!