În primul rând, oferiţi-ne o imagine concentrată a ceea ce înseamnă Festivalul muzical de la Dresda.

Dresda este un oraş muzical şi în acest oraş avem o viaţă muzicală activă pe perioada întregii stagiuni. Festivalul încearcă să fie cel mai important eveniment al stagiunii, să aducă aici cei mai importanţi artişti ai lumii de astăzi. Festivalul se adresează publicului care locuieşte în Dresda, care are şansa să audă mari muzicieni din afara graniţelor germane, dar în egală măsură şi celor care vin special pentru festival la Dresda.

Cred că fiecare festival încearcă să facă asta…

Este, de asemenea, şi un mesaj în spatele acestei dorinţe a noastre. Dresda este un oraş care a fost distrus în timpul celui de al doilea război mondial, din vina germanilor, desigur…

Nu trebuie să fiţi neapărat politically correct…

Dar vreau să fiu politically correct. Şi vedeţi, Dresda este din nou un oraş frumos, oamenii au făcut posibil acest fapt şi este de asemenea important să înţelegem că oamenii comunică mai bine şi datorită muzicii.

M-am plimbat puţin prin Dresda, ca un turist obişnuit şi am văzut aici ceva ce putem vedea şi la Bucureşti: clădirile vechi istorice, dar şi blocurile comuniste, sigur, acum, reabilitate. Tema festivalului dumneavoastră este Rusia. Cum priveşte publicul din Dresda o asemenea temă? Sunt suficienţi 20 de ani pentru a uita ce s-a întâmplat înainte de 1989?

Tocmai de aceea am ales tema "Rusia". La 20 de ani de atunci trebuie să fim gata să discutăm; e ca şi cum am merge la psiholog pentru a vorbi despre trecutul nostru. Avem acum şansa de a-i aduce pe martorii acelor timpuri comuniste, ca şi Mischa Maiski, care a fost închis pe motive politice la Moscova. Pentru fiecare dintre noi, este o istorie personală, ca şi pentru mine, de altfel: am crescut în Berlinul de est şi am cunoscut ce însemna prezenţa Fratelui mai mare, cum numeam atunci URSS, sunt sigur că la fel îi spuneaţi şi în România, când exista opoziţie faţă de deciziile care veneau de la Moscova.

În acelaşi timp, sunt de acord cu Mischa Maiski că arta rusă este universală şi incredibil de bogată: a o ignora înseamnă a da uitării o parte foarte importantă a muzicii. Şi mi s-a părut mai important să aleg o asemenea temă, decât să vorbim doar despre reunificare: reunificarea Germaniei este doar o mică parte dintr-un tablou mult mai mare - acela al comunismului dispărând din Europa, mai precis din Europa de est, în doar câteva luni. Este o istorie dramatică pe care o spunem privindu-ne propriile sentimente şi ascultându-i pe aceşti muzicieni, unii dintre ei afirmaţi după 1989, aşa cum este Orchestra Naţională a Rusiei, condusă de Mihail Pletniov, alţii, cu faimă istorică, reafirmată în ultimii ani, aşa cum este Orchestra Teatrului Mariinski, dirijată de Valeri Gergiev. Cred că de fapt spunem aici povestea unei Rusii în schimbare, şi aducem un mesaj de toleranţă şi de înţelegere. Putem să percepem că Rusia nu este ceva static, care a rămas aşa cum a fost, ci o ţară mereu în schimbare.

Care sunt noutăţile pe care le-aţi adus acestui festival, al cărui director artistic sunteţi de doi ani?

Primarul Dresdei a venit şi mi-a spus: "Festivalul nu este într-o stare bună"…

De ce nu era într-o stare bună?

Oameni ca dumneavoastră nu ar fi venit, presa nu mai urmărea acest eveniment. Nu mai avea dinamică, dar acesta este un lucru ce se poate întâmpla tuturor: companii, artişti, festivaluri…

Trebuie să te reinventezi tot timpul…

Aşa este. Festivalul nu mai avea nici sponsori, aşa că ne-am întors cu 180 de grade şi ne-am concentrat asupra unor concerte mai bune, însă mai puţine, în centrul Dresdei, în săli între care sunt distanţe posibile de parcurs pe jos. Am schimbat şi premiul festivalului şi mesajul asociat acestuia: acum este acordat cuiva care ajută tinerii artişti şi care influenţează societatea prin muzica sa.

Par să fie schimbări minore, dar tabloul în mare s-a modificat. Biletele se vând acum aproape în totalitate, avem de 5 ori mai multe venituri de la sponsori faţă de 2008, presa vorbeşte tot mai mult despre festival - ne-am atins deci principalele ţinte pe care ni le pusesem şi cred că este timpul acum să vedem tabloul mai mare.

Ce înseamnă asta de fapt?

Este un dialog cu liderii politici şi sponsorii pentru a vedea dacă ei sunt de acord cu mine, cred că acest festival are potenţialul de a deveni unul dintre cele mai importante evenimente muzicale din lume, din cauza amplasării oraşului.

Dresda este la o răscruce de drumuri şi nu orice oraş este bun pentru un festival; sunt de asemenea şi multe hoteluri, iar în Germania sunt multe festivaluri în oraşe care nu au suficientă capacitate hotelieră. Avem de asemenea şi muzee frumoase, ceea ce înseamnă că poţi să-ţi creezi o vacanţă culturală şi să înveţi despre istoria Dresdei.

Cum credeţi că ar arăta un festival de la Dresda ideal?

Deja noi am atins mai multe ţinte despre care credeam că va dura mai mult timp să le rezolvăm. Când mă gândesc la cum arăta festivalul în 2007, când eu am preluat conducerea pentru a pregăti ediţia din 2009, mi se pare că am parcurs un drum foarte lung. Acum urmează discuţii cu politicienii şi cu sponsorii pentru a vedea cât de mult putem mări bugetul…

De fapt, care este bugetul festivalului?

2,7 milioane de euro, ceea ce este destul de puţin în comparaţie cu Festivalul de la Lucerna, să zicem, un festival care a crescut foarte repede, de asemenea. 40% din bani vin din vânzarea de bilete, 40% de la sponsori, iar restul de la guvern.

Deci, nu vin atât de mulţi bani de la guvern…

Da, în trecut, festivalul primea 75% din suma necesară de la guvern şi restul de la sponsori şi din bilete. Deja practic am inversat balanţa între veniturile de la stat şi din surse private şi ne propunem să facem încă mai mult.

V-a afectat criza?

Da, dar mai mult din partea guvernului, pentru că sumele tăiate de stat au fost mai mari decât cele tăiate de sponsori. Cred că guvernul a fost mai afectat de criza economică şi încearcă să optimizeze nişte costuri, cum se spune în limbajul de business, şi de aceea a tăiat de la cultură.

Referitor la concertul din 23 mai 2010, care este viziunea dumneavoastră asupra Concertului de Schumann?

Pentru mine, este o problemă a confluenţelor între influenţa muzicii lui Beethoven, care reflectă marile teme sociale şi intimitatea de sorginte romantică. Acesta este de fapt Schumann. Unele lucrări de cameră sunt foarte introvertite, dar în unele pasaje, aproape simfonice, expansive, deci extrovertite. Cred că acest fapt reflectă şi starea mentală a lui Schumann, ceea ce a fost o mare problemă pentru el ca persoană, dar o sursă de inspiraţie pentru muzica lui. Tocmai diferenţele dintre liniştea, dar şi agitaţia din anumite pasaje fac din concertul pentru violoncel de Schumann o lucrare mare.

Manfred Honeck îmi spunea că vă consideră unul dintre cei mai importanţi violoncelişti ai momentului. Ce credeţi dumneavoastră despre Manfred Honeck şi Orchestra Simfonică din Pittsburgh?

Am fost pur şi simplu uimit în 23 mai de calitatea acestei orchestre care a concertat la Dresda. Cred că suntem norocoşi să-i avem în festivalul nostru, un moment de graţie al relaţiei dintre dirijor şi orchestră. Asta nu se întâmplă prea des: poţi să inviţi un dirijor faimos şi o orchestră mare, dar poate să iasă doar un concert bun şi atât. Ştiam că Manfred Honeck este un dirijor incredibil şi că orchestra din Pittsburgh este foarte bună, dar ceea ce am ascultat a fost mult mai mult, a fost încrederea totală dintre dirijor şi orchestra sa, ceea ce a creat un concert uimitor, un moment de vârf al festivalului.

Şi nu numai, pentru că vorbim despre un concert de top la nivel mondial…

Da, şi cred că acest dirijor, având pe mână o orchestră atât de bună, cu instrumentişti atât de valoroşi, poate să-şi pună în sfârşit în lumină întregul talent.

Şi dumneavoastră sunteţi unul dintre soliştii din turneul european al Orchestrei Simfonice din Pittsburgh…

Da, şi sunt foarte onorat de asta. De fapt, în acest moment, este nu numai o onoare, dar şi o provocare, orchestra aflându-se într-un moment foarte bun al istoriei sale. Şi am simţit asta în concertul din 23 mai: că riscam nişte lucruri, mi-am schimbat nişte idei de interpretare pe loc datorită lor şi de fapt acesta este şi sensul ideii de a face muzică live - să fii inspirat şi să simţi momentul.

Trecem de la discuţia despre o orchestră americană la subiectul două vieţi - într-una pe care o duceţi: una la New York, alta la Dresda. În primul rând, cum este să trăieşti două vieţi într-una?

Pentru mine, este natural, ca şi pentru alţi muzicieni care cântă pe continente diferite. Eu nu apar foarte mult în Asia, ci în Europa şi America. America mi-a oferit multe şanse, este ţara, care ca şi în cazul lui Manfred Honeck, i-a oferit poziţia actuală şi posibilitatea de a-şi pune în practică ideile. La fel a fost şi pentru mine: Filarmonica din New York, Orchestrele Simfonice din Chicago şi din Boston m-au invitat ca solist şi am văzut că americanii au încredere în mine, deşi eu sunt german şi nu-mi explic nici acum de ce m-au ales, dar ei mi-au oferit mai multe şanse chiar decât germanii înşişi. În Germania a trebuit să mă dezvolt foarte încet…

Nimeni nu e profet în ţara lui…

Da, probabil, pe când în America a fost altceva. M-am mutat acolo pentru că am vrut să lucrez dincolo de spiritul vechii germanii comuniste. A fost foarte important să simt cum funcţionează adevărata democraţie; soţiei mele îi place New York-ul, iar eu am început imediat să am angajamente, deci există o legătură strânsă emoţională între mine şi America.

Care sunt diferenţele între vieţile muzicale din America şi Europa?

În America este foarte important profesionalismul. Aţi văzut şi la concertul Orchestrei din Pittsburgh, fiecare instrumentist era foarte concentrat pe ce avea de făcut. Poate şi din cauză că această muzică nu s-a născut în America…

Poate şi dintr-o cauză economică? Manfred Honeck ne spunea că statul nu susţine financiar orchestrele simfonice…

Da, iată un motiv foarte important. Există o seriozitate deosebită a celor care fac muzică acolo şi asta se reflectă într-un mod foarte profesionist de a cânta, ceea ce şi dă calitatea extraordinară a orchestrelor americane. Luând cazul orchestrei din Pittsburgh: au instrumentişti foarte buni, foarte serioşi, de la prima repetiţie vin foarte bine pregătiţi - este unic, mereu am crezut asta şi de aceea îi respect foarte mult.

Cântaţi muzică clasică, dar nu numai, şi tango, şi Jimi Hendrix. De ce faceţi asta?

Cred că e ceva filozofie în spatele acestei alegeri. Jimi Hendrix era idolul meu în copilărie, îi aveam portretul pe geaca de blugi…

Şi înainte de 1989, acesta era un adevărat gest de frondă…

Da, aşa este, iar părinţii mei erau destul de îngrijoraţi că mergeam cu ea la şcoală.

Aveaţi şi părul lung, nu?

Da, aveam şi părul lung. Deci, descoperindu-l pe Jimi Hendrix mai târziu, am înţeles de ce mă fascinase în adolescenţă, era foarte consecvent cu lupta lui pentru pace, un exemplu pentru orice fiinţă umană, indiferent că a crescut în democraţie sau în totalitarism, că dacă pierzi frâiele în viaţă poţi avea probleme şi că poţi să ajuţi lumea în anumite situaţii, dar în altele, nu. Cred că Jimi Hendrix a pierdut această bătălie. Nu a putut să lupte cu războiul din Vietnam. Şi mă gândesc şi la Şostakovici, cât de pacifist a fost, ce idei despre pace avea. În ceea ce-l priveşte pe Hendrix, am avut nişte sfătuitori din partea departamentului pop-rock din New York, de la nişte prieteni, am înţeles cum funcţionează muzica rock şi în final m-am ales cu ceva: în primul rând cu stăpânirea ritmului, muzicienii de rock sunt foarte ritmici.

În ceea ce priveşte tangoul, de fapt eu am învăţat să dansez tango şi am învăţat despre timpul când a apărut tangoul: toţi acei muncitori din Europa veniţi în Argentina cu promisiunea de slujbe şi prosperitate, dar confruntaţi cu realitatea: nu erau slujbe, erau şomeri, şi ce-au făcut: au creat tangoul! Cred că acestea sunt lecţii despre viaţă. Eu caut mereu surse care mă pot ajuta să privesc un tablou general al situaţiei. Am avut norocul să am profesori foarte buni de violoncel în Germania, când eram elev, însă eram învăţat să cânt, foarte strict, într-un singur fel, dar mai târziu am simţit nevoia să văd mai mult, să cânt mai mult. Nu era nevoie să mă întorc la rădăcini, pentru că ele erau deja acolo…

Şi de aceea aţi ales poate muzica ce nu este nici clasică, nici pop. Poate este cea mai bună modalitate de a atrage publicul tânăr…

De fapt, distincţia între muzica clasică şi cea pop are o istorie foarte scurtă. Dacă vă uitaţi în urmă cu 80-100 de ani, în secolul XIX apropierea între muzica cultă şi cea a poporului era mult mai strânsă şi nu exclud posibilitatea ca în viitor, muzica clasică, jazzul şi muzica agreată de mase să fie din nou una. Este o posibilitate. Cert este că acum fiecare tânăr muzician din New York - fie că vine din România, Rusia, sau oricare altă ţară est-europeană - ştiu cu toţii să cânte tango, puţin rock, puţin jazz. Este o nouă generaţie care ştie să cânte însă şi în stilul autentic muzica lui Beethoven.

Cântaţi destul de multe lucrări contemporane. Am observat că în special în America, cele care au succes sună ca muzica de film.

Aşa este.

Cum sună ceea ce cântaţi dumneavoastră?

Mie îmi place varietatea. Cânt de exemplu concertul lui John Elliot Carter care nu este deloc ceea ce am putea numi o muzică populară. Este greu de ascultat, este foarte complicat, dar este atât de bine scris că totuşi lumea simte că este ceva cu acest concert. Cred că 98% dintre cei care ascultă acest concert nu înţeleg nimic din el, şi aici mă includ şi pe mine. Concertul a fost prezentat în premieră de Yo Yo Ma, este muzică în care este nevoie să sapi, ca şi în cazul ultimelor opusuri de Beethoven, dar poate a doua oară, a zecea oară, sau poate peste 200 de ani vom înţelege această muzică. Încerc să judec o muzică numai după calitatea ei şi să-i dau o şansă. Am cântat concertul de Carter la Munchen cu Orchestra Radiodifuziunii Bavareze, şi cred că nişte fani ţicniţi ai lui Carter au fost fericiţi, iar publicul a fost impresionat de aspectul lui acrobatic, dar fără a înţelege totul.

Şi apoi sunt lucrări care par mai simple, ca lucrarea lui Mansurian pe care tocmai am cântat-o în premieră şi dublul concert de John Harbison pe care l-am cântat alături de Orchestra Simfonică din Boston, care sunt simple numai la suprafaţă, dar care ascund multe altele dedesubt, pentru că aceste lucrări sunt scrise de compozitori inteligenţi. Nu există reguli simple: pur şi simplu aleg lucrări şi le dau drumul în lume, ele trebuie să-şi găsească apoi propria viaţă, iar alţi colegi să le ia şi să le cânte, sper. Muzica este judecată de istorie, iar istoria îşi face propriile alegeri.

Aţi amintit ceva despre muzicieni români. Poveştiţi-ne mai mult despre conexiunile dumneavoastră cu România muzicală: compozitori şi interpreţi.

Avem o academie pentru tineri muzicieni la Festivalul de la Moritzburg, al doilea festival de care mă ocup şi primesc cereri şi din România, îi invit…

Ne puteţi preciza nume?

Nu, pentru că începând de anul trecut avem în fiecare vară 45 de tineri muzicieni la această academie şi îmi este imposibil să reţin toate numele lor. Cred însă, aşa cum ştie toată lumea, că România este o ţară cu un puternic stil personal. Bineînţeles, privesc în urmă, spre Enescu, dar şi acum văd acest stil la interpreţii care vin din România. Cred că în ianuarie 2011 voi veni în România, să cânt cu Filarmonica George Enescu şi dirijorul Cristian Mandeal, este ceva ce am văzut în agenda mea, stabilit de mult timp, dar ştiţi, până în ianuarie mai este mult timp.

Aţi cântat vreodată o piesă de Enescu?

Da, un cvintet cu pian, o piesă fabuloasă, foarte dificilă, a necesitat numeroase repetiţii. Cred că România este o ţară cu o puternică identitate şi sper că-şi va păstra pe viitor vocea distinctă.

Sunteţi foarte ocupat. Ce vă face să mergeţi mai departe cu toate proiectele?

Cred că este o chestiune de energie care mă relaţionează cu ceilalţi. Dacă aş face ceva greşit, probabil că aş obosi foarte repede. Muncesc din greu, dar cumva nu ajung să fiu obosit, deci cred că în prezent fac lucruri bune, şi nu doar pentru mine, pentru că foarte multă energie se întoarce de la ceilalţi spre mine. Întotdeauna am crezut în această legătură prin energie: între interpret şi public, între solist şi dirijor. Cred că în momentul acesta sunt foarte norocos că am găsit un echilibru între interpretarea muzicii, care cred că este centrul personalităţii mele şi puterea de a influenţa societatea prin muzică.

Spuneţi-mi acum ceva despre Festivalul de Moritzburg.

Este un copil pe care l-am hrănit chiar de la naştere, a fost un festival neconvenţional. Am vrut, eu şi mai mulţi muzicieni pe care i-am cunoscut în America, să strângem pentru a cânta împreună muzică de cameră vara. Publicul a început să vină şi festivalul a tot crescut, iar în momentul de faţă este, cred, cel mai mare festival de muzică de cameră din Germania - referindu-mă aici la buget, la structura lui. Întotdeauna se vând toate biletele, este în august şi oamenii vin din toată lumea. Avem interpreţi tineri, dar şi consacraţi, care repetă şi apoi cântă muzică de cameră împreună pentru acest public minunat care vine la castelul de la Moritzburg sau din alte locuri unde se desfăşoară festivalul.

V-aş ruga să-mi descrieţi pe scurt ultimele dumneavoastră apariţii discografice. Unele sunt legate de Festivalul de la Moritzburg.

Acesta a fost făcut pentru aniversarea lui Mozart din 2006.Am înregistrat câteva dintre cele mai importante lucrări de cameră mozartiene, inclusiv Divertismentul pentru trio de coarde şi cred că am avut un grup ideal, cu un tânăr violist din Franţa, Antoine Tamestit. Cred că este unul dintre cei mai talentaţi violişti din Europa. Am lucrat şi cu violonistul austriac Benjamin Schmid care interpretează foarte frumos Mozart. A fost o tortură pentru mine să fac acest disc pentru că am vrut să abordez modalităţi diferite de interpretare ale lui Mozart, am mers la extremele interpretării lui Mozart. Cred că e inevitabil ca în prezent, dacă vrei să înregistrezi Mozart, să încerci să faci lucruri noi. Sunt mândru, în special de Divertisment.

Tangoul, alt proiect al Festivalului de la Moritzburg: am mers toţi şi am luat lecţii de tango înainte de a merge în studioul de înregistrare. Persoana cheie din acest proiect a fost o tânără pianistă venezueleană, Vanessa Perez. Căutam demult un pianist pentru acest proiect. Am găsit-o într-un studio de repetiţii din New York şi i-am zis: "Tu eşti pianista de care avem nevoie pentru acest proiect".Violonistul Colin Jacobsen este de asemenea minunat, cântă mult alături de Yo Yo Ma. Mai este aici şi Mira Wang, soţia mea. Avem pe CD şi cu tango de Erwin Schulhoff pentru că am vrut să arătăm conexiunile europene ale lui Astor Piazzolla.

Acesta este un proiect cu o tânără orchestră din New York: The Knights, am vrut să-i aducem pe Jimi Hendrix şi Şostakovici împreună şi am înregistrat live într-un club de noapte din New York, Le Poisson Rouge, un club în care a cântat însuşi Jimi Hendrix. Este o combinaţie între spiritul rus şi ritmul de rock. Grupul este absolut minunat - este vorba de o înregistrare live, făcută într-un loc unde aproape nu era aer de respirat pentru că oprisem toată instalaţia de ventilaţie ca să nu facă zgomot, şi transpiram de parcă eram în Sahara.

Acesta este un tânăr pianist german, de mare talent, Martin Stadtfeld. El îmi aminteşte prin tuşeul lui de tradiţia lui Dinu Lipatti sau Glenn Gould - un tuşeu blând, şi cu o incredibilă ureche polifonică. Am vrut să facem un CD cu celebrele lucrări pentru viola da gamba, în versiune pentru violoncel şi pian. Am cântat în concert împreună de 20-30 ori.

La acest CD sunt mai curând un mentor. Am vrut să dau orchestrei The Knights din New York, pe care o apreciez foarte mult, şansa de a înregistra acest CD. Eu cânt doar piesa Pădurea liniştită de Dvorak, şi restul este cântat doar de The Knights, dar cred că ei au pe acest CD cea mai spectaculoasă versiune care a există pe piaţă a piesei Întrebare fără răspuns de Charles Ives. Voi face un turneu în Germania cu această orchestră şi cred că vor deveni faimoşi pentru că au acel ceva autentic şi simţul diversităţii stilistice, mult talent.