Opera Naţională Română din Cluj-Napoca a deschis noua stagiune cu premiera operei Simon Boccanegra de Giuseppe Verdi.

Sâmbătă, 4 octombrie 2025, Opera Naţională Română din Cluj-Napoca a deschis stagiunea 2025-2026 cu premiera operei Simon Boccanegra de Giuseppe Verdi. La invitația directorului general al instituției, am asistat la acest prim spectacol. În seara următoare, publicul a avut ocazia să urmărească o altă reprezentație a acestei opere, cu o distribuție diferită în rolurile principale.

Simon Boccanegra - un titlu montat pentru prima dată pe scena acestei instituții şi rareori prezentat în România (a făcut parte din repertoriul operei bucureştene, figurează în cel al Operei din Craiova, iar la Timişoara a fost interpretată în concert). O operă într-un prolog şi trei acte pe un libret iniţial de Francesco Maria Piave (cu completări de Giuseppe Montanelli), revizuită după eşecul premierei de la Veneţia (1857); o revizuire atât din punct de vedere muzical, cât şi în ceea ce priveşte libretul, cu contribuţia lui Arrigo Boito. În noua versiune, opera a fost prezentată la Scala în 1881, având succes. Subiectul are la bază piesa omonimă de Antonio Garcia Guttiérrez. Simon Boccanegra este un personaj real, primul doge al Republicii Genova; a fost destituit din funcţie, dar readus ulterior în această poziţie, sfârşindu-şi viaţa otrăvit de rivali. În perioadele în care a condus statul, Boccanegra a promovat o politică de neagresiune cu Veneţia, principalul competitor în marina comercială, stat cu care a promovat legături de colaborare pentru o apărare comună contra otomanilor.

Regia poartă semnătura reputatului bas italian Roberto Scandiuzzi, ce a debutat în această nouă ipostază. Artistul italian a interpretat de peste 500 de ori personajul Fiesco (rol ce i-a adus în 1991 debutul internaţional, la Covent Garden), fiind astfel familiarizat cu această partitură. A rezultat un spectacol ce respectă partitura şi libretul, montat în stil clasic, încadrat în epoca istorică narată, realizat cu bun gust. Nu am regăsit sclipirea unei unicități sau idei regizorale inedite, dar am apreciat că nu s-a îndepărtat de sursă, adică de partitură, aşa cum, din păcate, se întâmplă mult prea des în zilele noastre. Publicul clujean este adeptul unor spectacole de bun simţ, respingând provocări şi experimente care denaturează discursul muzical sau care creează imagini în dezacord total cu muzica şi libretul. Prin urmare, un spectacol frumos, care aduce în prim plan vocile, toată atenţia fiind pe interpreţi. Am remarcat şi construcţia personajelor, foarte buna relaţionare pe care Scandiuzzi a insuflat-o soliştilor ce au fost credibili în jocul actoricesc, înţelegându-şi foarte bine rolurile. Vizual, Anca Pintilie a realizat decoruri şi costume stilizate, ce ne introduc în Genova secolului al XIV-lea, ilustrând indicaţiile din partitură - piaţeta din prolog, cu zidul bisericii şi candela, apoi arcadele terasei unui palat din actul I, precum şi o sală simplă de consiliu, urmate de o cameră a dogelui în actul secund şi o încăpere din palat în final. Elementul creativ, devenit un fir roşu pe parcursul dezvoltării dramei, a fost constituit de imaginea unei corăbii, prezentă în diferite forme, în final devenind o poartă prin care Simon păşeşte spre cealaltă lume, parcă înghiţit în adâncurile mării pe care fostul corsar o dominase cândva. Lighting design-ul creat de Lorenzo Caproli a conferit atmosfera unor splendide tablouri renascentiste, păstrând şi momentele zilei/nopţii, aşa cum sunt indicate în partitură. Design-ul video este semnat de Luca Attili, acesta realizând imagini de un realism fascinant (marea care se putea privi printre arcadele terasei palatului).

Precum în Trubadurul şi în Boccanegra avem parte de un prolog, iar subiectul este destul de alambicat. Totuşi, dacă în Trubadurul putem înţelege acţiunea pe parcurs, în Boccanegra există o discrepanţă majoră. Acţiunea din actul I se petrece la o distanţă de un sfert de veac faţă de cea din prolog; Simon este doge, dar rivalul său, Fiesco, apare acum cu numele de Andrea Grimaldi, iar fiica dispărută a lui Simon (şi nepoata lui Fiesco) este acum Amelia Grimaldi, fiică adoptivă a lui Andrea. Pentru o mai bună înţelegere şi o clarificare a raporturilor dintre personaje, s-a optat pentru un narator, în persoana lui Mihai Nițu, expunerea sa derulându-se în faţa mantinelei fosei, în timpul primei pauze de schimbare a decorului (între prolog şi actul I).

Din punct de vedere muzical, aproape întreaga distribuţie solistică (cu o singură excepţie), precum şi ansamblurile au debutat în această partitură. Ca la orice debut de o asemenea anvergură, emoţiile îşi spun cuvântul (probabil că nici timpul acordat pregătirii producţiei nu a fost îndeajuns), dar momentele de nesiguranţă ivite fie din fosă, fie de pe scenă (cor, solişti) s-au rarefiat pe parcursul spectacolului, cele mai pregnante fiind în prolog.

Eu am urmărit prima distribuţie, cu baritonul Florin Estefan în rolul titular. Un nou rol de tată verdian, cum îmi mărturisea chiar el în interviul pe care l-am realizat, de această dată un personaj cu valenţe diferite. O evoluţie ascendentă pe tot parcursul spectacolului în care artistul a construit un personaj căruia i-a conferit nobleţea necesară, relevând pe de-o parte caracterul autoritar, dar şi abil politic al dogelui, iar pe de altă parte un tată emoţional, copleşit de dorul fiicei sale. O partitură de bariton care abundă de fraze încărcate de lirism, ce impun o mare atenţie la dozaj, aspecte la care interpretul a fost foarte atent.

Basul georgian Sulkhan Jaiani a debutat în Fiesco; o voce impresionantă de bas profund, cu un registru grav senzaţional. Cred că aria lui Fiesco din prolog, Il lacerato spirito este cea mai cunoscută din întreaga operă, o partitură de concurs pentru başi, de la care spectatorii au mari aşteptări. Mi-ar fi plăcut o interpretare mult mai nuanţată, cu adevărat expresivă, pe măsura calităţii vocale. Abia în ultimul act, duetul cu Simon, am remarcat o implicare vădită a artistului.

Soprana Paula Iancic a marcat un nou debut, după triumful cu Aida, în luna mai a acestui an, tot la Cluj. De această dată - Maria Boccanegra / Amelia Grimaldi. Tânăra artistă, absolventă a Academiei de muzică din Cluj, cucereşte, rând pe rând, partituri de o mare complexitate. O ştiu de pe când era studentă, dar încă mă mai mir de maturitatea sa vocală în raport cu vârsta sa. Un glas frumos, cu sonorităţi ample, o tehnică de cânt foarte bine însuşită ce îi permite să realizeze cu brio atât frazele "de linie", cât şi cele de agilitate. Ce mi-aş mai dori? Ca vocea deosebit de sonoră şi deja egală pe toate registrele să creeze mai multe culori, să însufleţească şi mai mult discursul muzical. Dar, pentru asta, un artist are nevoie să iasă în faţa publicului cât mai des cu putinţă; doar studiul "în laborator" nu-i suficient, aşa că sper să-i fie de bun augur noul statut de solistă a Operei bucureştene. Iubitul său în spectacol, soţul său în viaţa reală: tenorul Teodor Ilincăi a debutat în Gabriele Adorno. Sunt deja câţiva ani de când nu l-am mai auzit pe Tudor într-un spectacol live, dar îi cunosc foarte bine parcursul şi auzisem despre cel mai recent succes al său, în Trubadurul, la Marsilia. Acum, am rămas impresionată de realizarea acestui nou rol. Îl ştiam impetuos, cu un tumult de energie şi interpretări cu acute răsunătoare, aşa cum îl îndeamnă şi această partitură, dar m-a surprins cu o anumită dulceaţă în glas, cu pasaje redate cu rafinament, cu o abordare matură, din care, fireşte, pasajele eroice nu au lipsit. Deşi a fost un debut, partitura îi era cunoscută din vremea în care interpreta rolul Căpitanului în producţia ce a rulat pe scena Operei bucureştene, rolul Gabriele Adorno fiind în fapt o dorinţă care i s-a materializat după aproape două decenii.

Un alt tânăr absolvent al Academiei de muzică din Cluj este baritonul Mihai Damian. Singurul ce avea experienţă în această partitură, interpretând Paolo, rol debutat cu câţiva ani în urmă. Aşadar, a fost cel mai dezinvolt, redând cu mare fidelitate caracterul personajului machiavelic. Teribila scenă a blestemului din finalul primului act a fost impecabilă, dovedindu-i și calităţile actoriceşti. Vocea sa, ce pare să aibă la bază la o tehnică foarte bună, denotă deja o maturitate vocală ce îi va permite ca, în curând, să acceadă la marile roluri de bariton. Rămâne să-i urmărim parcursul şi aşteptăm să-l ascultăm în competiţia Operalia de la finalul acestei luni.

Distribuţia a fost completată de alţi solişti cu evoluţii bune, de asemenea în debut: basul Zoltan Molnar - Pietro, tenorul Iosia Balteş - Căpitanul și soprana Ștefania Barz - O slujnică.

Şi-au dat concursul corul (pregătit de Corneliu Felecan) și orchestra instituției; aprecieri şi pentru momentele solistice din orchestră. La conducere s-a aflat directorul artistic al operei clujene, dirijorul David Crescenzi, un muzician ideal pentru creaţia lirică italiană.