Cred că numai cu o voce excelentă, pe care o controlezi și pe care te bazezi 100% poți cânta muzica atonal-expresionistă a lui Berg în așa fel încât să nu dai dureri de cap, și de urechi, ascultătorilor. Cu o pronunție impecabilă în limba germană, cu glasuri foarte bune și expresive chiar și în cerințele - ca să nu spun "în ciuda" - acestei partituri, absolut toți soliștii au fost mai mult decât la înălțime. În plus, în decorul aproape inexistent ("minimalist" e deja supralicitare) - un perete înalt, șui, fără ferestre, cu banchete incomod plasate în pantă și vopsit într-un alb de spital psihiatric, cântăreții-actori mi-au provocat o senzație (nu impresie, deci la nivel senzorial) de neliniște, de anxietate, de disconfort, prin jocul lor.

Aceasta, și pentru că regia modernă cerea ca aproape toate personajele să fie nebune - nu numai Wozzeck, clar retardat, dar și Căpitanul, și Doctorul, și Nebunul desigur, până și Marie. Nu și Andres, prietenul credincios și parcă singurul uman într-o grădină zoologică de temperamente care de care mai bizare, mai angoasa(n)te. Evoluau și asfixiant într-un mereu același decor, unde doar câte un obiect nou indica schimbarea: un lighean pentru scena bărbieritului, un scaun de copil pentru cabinetul doctorului, un tonomat și o masă pentru cârciumă, o pianină agățată strâmb de tavan pentru a doua scenă din local.

Muzical, repetiția produce siguranță, iar posibilitatea anticipării, confort și plăcere, mi-am reamintit auzind uneori în partitura lui Berg câteva secunde construite pe structura model - secvență. A mai fost și un superb acord de do major în tremolo în Actul II, tabloul 1 (înainte ca Wozzeck să spună "adieu"), au mai fost și "muzicanții" din tavernă care, plasați separat, într-o lojă, au cântat mai accesibil - normal, pentru că în fond era vorba de o muzică de dans -, au mai fost și momentele orchestrale dintre tablouri, a mai fost, în special, și ultima intervenție simfonică, foarte frumoasă, complet ieșită din atonalitate, au mai fost și clipe de izoritmie între soliști și orchestră sau în sânul orchestrei. Alban Berg ne-a mai lăsat să respirăm și grație unor ritmuri pe care le puteam urmări și înțelege - vechii greci spuneau de altfel că muzica e ritm, iar "problema" muzicii din Wozzeck nu e, după părerea mea, lipsa centrului tonal și a melodiei, ci lipsa ritmului, ceea ce te dezorientează mai ceva decât salturile vocale impuse de scriitura austriacului.

Și totuși nu a fost obositor, nu a fost complicat de urmărit - în tot cazul, la un astfel de text: "Natura când moare, cade întunericul, nici măcar cu mâinile s-o pipăi nu poți, c-o destrami ca pe-o pânză-n vânt", "Mă trec fiori la ideea că zi și noapte pământu se-nvârte! Nu pot nici roata morii s-o văd: devin îndată melancolic", numai o astfel de muzică se potrivea - și la asta a contribuit enorm, repet, calitatea vocală și actoricească a interpreților.

Orchestra Teatrului de Operă și Balet din Flandra, secțiunea Ghent (căci instituția are o filială și la Anvers) a fost foarte plastică: a găsit, a urmărit și a transmis sensul acestei muzici fără o direcție prea sesizabilă pentru urechea formată clasic, iar momentele de unison și de crescendo au fost excepționale. Firește, un mare "bravo" dirijorului care a ținut totul impecabil și cursiv în mână. Greu să interpretezi - cum ții minte, ca solist care cântă pe dinafară, melodia a ceea ce nu este o linie melodică așa cum o știm noi? - o muzică din care lipsește tocmai dezvoltarea, o muzică, da, care începe, și da, se termină, dar care pare că nu merge, și odată cu ea, nici tu, nicăieri... Cu siguranță, și mai greu s-o conduci și să-i ghidezi pe ceilalți!

Reacția publicului la o oră și patruzeci de minute de Wozzeck în aceste condiții? Nici nu s-a lăsat bine cortina finală, că au și început aplauzele, fluierăturile entuziaste, tropăitul din picioare, exclamațiile la ieșirea în față a fiecărui interpret - totul, minute în șir. Pentru că spectacolul a fost minunat.

Text publicat și în revista Actualitatea muzicală

*Wozzeck: Robin Adams; Marie: Magdalena Anna Hofmann; Căpitanul: James Kryshak; Doctorul: Martin Winkler; Tamburul: Samuel Sakker; Andres: Hugo Kampschreur; Margret: Lotte Verstaen; două calfe: Reuben Mbonambi și Tobias Lusser; Nebunul: Jóhann Freyr Odinsso.

Corul de copii și Orchestra Teatrului de Operă și Balet din Flandra, dirijor: Alejo Pérezz. Regia: Johan Simons. Decoruri: Sammy Van den Heuvel.