Am participat în 11 octombrie 2022 la un spectacol foarte bun,  având-o cap de afiș pe soprana Elena Moșuc, care revine pe scena Operei din Zurich după 7 ani de absență, în fața unui public care-și dorea cu ardoare să o revadă și, mai ales, să o audă cântând.

Iar pentru cei ce nu știu, specific că Zurich reprezintă de mulți ani a doua casă pentru Moșuc - ea este aici căsătorită - iar Opera din Zurich nu numai că i-a oferit primul angajament internațional în urmă cu 32 de ani, imediat după ce câștigase Concursul ARD de la Munchen, dar este și teatrul unde Moșuc a fost solistă timp de aproape două decenii. Așa că reluarea noii producții cu opera Trubadurul în actuala stagiune reprezintă, pe de-o parte, mult așteptata revenire a Elenei Moșuc pe scena care a consacrat-o, iar, pe de altă parte, lansarea ei într-un repertoriu nou, cel de soprană spinto.

Rolul Leonora, îmi mărturisea înainte de spectacol Elena Moșuc, a obligat-o să-și reconsidere tehnica de interpretare vocală. Leonora din opera Trubadurul de Verdi este, de fapt, un rol de soprană cu o coloratură dramatică, care cere robustețe și, în același timp, flexibilitate vocală, o perfectă omogenizare a registrelor și, mai ales, un foarte bun control al respirației, capacitatea de a susține linii melodice de întindere amplă. Este mai scurt decât Norma, rol în care publicul bucureștean a avut ocazia să o aplaude pe Moșuc în deschiderea stagiunii trecute la București, dar mult mai solicitant pentru o voce de esență lirică precum cea a lui Moșuc. O voce ce pare însă că și-a schimbat calibrul între timp, fără a-și pierde din suplețea și prospețimea acutului. Voce ce a câștigat mult în sonoritate și dramatism, care, cu o frazare perfectă, a oferit una dintre cele mai sensibile, profunde și cizelate portretizări muzicale rolului Leonora.

Interpretarea Elenei Moșuc a excelat, pur și simplu, în actul al IV-lea, începând cu momentul primului tablou, cel din curtea închisorii, în care vocea lui Moșuc a avut o luminozitate splendid combinată cu corul intonând Miserere, și continuând cu aria din actul I, concepută cu triluri rafinate și, așa cum scrie Verdi în partitură, con dolcezza, în timp ce cabaletta s-a desfășurat în alt pas, excelent susținută de orchestra condusă de Paolo Carignani.

Foarte frumos concepută de Elena Moșuc a fost și confruntarea ulterioară dintre Leonora și Contele de Luna, admirabil interpretat de baritonul polonez Artur Rucinski - la rândul lui, un interpret cu o frazare impecabilă și, asemeni lui Moșuc, excelent belcantist. Aria  interpretată de Rucinski a fost, de altfel, unul dintre momentele de vârf ale serii.

Ariile lui Manrico au fost interpretate cu avânt de tenorul italian Stefano La Colla. Și, spre mulțumirea publicului, cu un do final pentru "Di quella pira", scurt, dar sigur. Și, mai ales, momentele solistice ale personajului Azucena interpretat de mezzosoprana Yulia Matochkina, o voce excepțional de rezonantă pe toată întinderea ei, care și-a construit ariile foarte bine gradat. Câștigătoare a Concursului Ceaikovski din Moscova în 2015, Yulia Matochkina este realmente un nume de reținut.

Ultimul dintre cei 5 interpreți principali din distribuția spectacolului cu Trubadurul de la Zurich, basul Robert Pomakov în rolul Căpitanului Ferrando, a fost mai puțin satisfăcător. Corul Operei însă, pus să cânte o partitură dificilă, urcând și coborând treptele imensei scări ce constituie tot decorul spectacolului, s-a dovedit a fi excelent. Maestrul Paolo Carignani, a guvernat la rândul lui cu multă știință întreaga desfășurare muzicală dramaturgică - tempo-uri juste, frazări și accente extrem de suportive pentru soliști - și obținând, în același timp, din partea orchestrei sonoritatea unei orchestre italiene, ceea ce constituie o performanță în spațiul german.

N-am să închei aceste sumare considerații despre Trubadurul din 11 octombrie văzut pe scena Operei din Zurich fără a spune câteva cuvinte totuși și despre montarea semnată de Adele Thomas, cu multe stridențe și o notă de carnaval grotesc. Adele Thomas și-a îmbrăcat personajele în costume medievale și le-a pus să-și trăiască fiecare drama pe aceeași scară mare, goală, dominând scena, înconjurați din când în când de apariții satanice... ceea ce mi s-a părut urât și în contradicție, cumva, cu frumusețea și bogăția muzicii verdiene. Dar, în fine, până la urmă la operă nu mergi neapărat să vezi și să îți placă ce vezi, ci, în primul rând, să asculți muzică și voci frumoase. Iar cvartetul solistic principal, alcătuit din Moșuc în rolul Leonora, Artur Rucinski - Contele de Luna, Yulia Matochkina - Azucena și Stefano La Colla - Manrico, poate fi cel mai bun motiv pentru publicul de oriunde să revină în sala de spectacol.

Personal, m-am considerat privilegiată să pot participa la un spectacol atât de frumos din punct de vedere muzical.