Violonistul Liviu Prunaru revine pe scena Sălii Radio vineri, 21 februarie, pentru a interpreta Concertul nr.3 op.58 în re minor pentru vioară și orchestră de Max Bruch.

Alături de mine, în studioul Radio România Muzical, se află însuși violonistul Liviu Prunaru. Bună seara, domnule Prunaru!

Bună seara!

Aș vrea să începem cu câteva vorbe despre acest concert. Este un concert extrem de rar cântat și chiar îmi spuneați înainte că sunt și violoniști care nu-l știu.

Da, exact așa este. De fapt a fost și un motiv pentru care am vrut să-l aduc. L-am mai cântat acum o decadă, la Ateneu, și am vrut neapărat să-l fac și la Radio pentru că îmi place și sala, îmi place și orchestra. Îl cânt cu orice ocazie apuc. De ce? Pentru că am o mare afinitate pentru acest compozitor, mi-a plăcut și-mi place în toate lucrările pe care le-a scris. Și, cum ați spus, acest concert fiind total necunoscut chiar și de profesioniști, este o ocazie de a-l aduce pentru că acest concert merită să fie cunoscut, merită să fie apreciat.

Chiar Bruch - am citit niște scrisori - spunea cum nu înțelege de ce toți violoniștii care vin să-i cânte aleg întotdeauna Concertul nr.1, când el a scris încă două concerte care sunt, dacă nu atât de frumoase ca primul, sunt poate chiar mai frumoase.

Asta voiam să știu, cum îl vedeți în comparație cu celelalte două, care sunt celebre?

Păi, în primul rând, să punem durata. Acest concert este dublu față de primul concert și mai lung decât al doilea. Primul durează cam 20 și ceva de minute, al doilea - un pic mai mult, iar acest concert este peste 40 de minute. Deci, aproape un concert de Brahms. Am văzut și când am studiat. Tot dădeam pagini... nu se termină partea asta I, nici a II-a... așa de lung...

În al doilea rând, este un concert foarte greu și din punct de vedere tehnic, și din punct de vedere al interpretării. Cel care cântă are nevoie de rezistență, de rezistență fizică. Astăzi, chiar după repetiție, domnul Christopher Ward, dirijorul de mâine, îmi spunea: "Domnule, n-ai când să te relaxezi la concertul ăsta. La fiecare secundă trebuie să fii concentrat." Exact așa e, de asta și dificultatea.

Probabil că din cauza asta oamenii preferă să cânte ceva care e mai simplu și mai cunoscut. Eu întotdeauna am făcut parte din cealaltă tabără, din cei care se aventurează să cânte lucruri mai puțin cunoscute. Întotdeauna mi-a plăcut să aduc lucrări care nu se prezintă așa de mult, nu sunt foarte cunoscute, scrise chiar de mari compozitori. Și acest concert de Bruch era unul din exemple.

Pentru că ați făcut o comparație cu Brahms, mă gândesc... melomanii, dar și profesioniștii îl văd pe Brahms exact cum ați spus, monolitic aproape, au o idee despre lucrările simfonice și concertante ale lui Brahms cum că... e mare, e puternic, este romantic în cel mai imediat sens al cuvântului. Mă gândesc că aceeași idee a virtuozității pe care ați invocat-o mai devreme nu poate fi ea văzută și la Bruch? Întrebarea este, de fapt, de ce Brahms a ajuns să fie hipercunoscut, iar concertul 3 de Bruch este în umbra celor două, care sunt mai ușoare?

Concertul de Brahms a devenit foarte cunoscut din mai multe puncte de vedere; din cauza acelei melodii din partea a II-a, care este celebră. Cineva chiar spunea că o melodie are concertul ăsta și nu o au violoniștii, i-a dat-o chiar oboiului. Este, bineînțeles, o glumă. E foarte frumos, este monumental, e bine conceput, e bine scris pentru vioară. Eu cred că a avut foarte mult ajutor din partea lui Joachim, pentru că, pianist fiind, e totuși greu să scrii așa. Din punct de vedere tehnic însă, eu cred că acest concert de Bruch îl depășește pe cel de Brahms.

Acum, timpul va decide bineînțeles... depinde pur și simplu de decizia violoniștilor. Dacă mai mulți violoniști decid să-l cânte, va deveni foarte popular. Deși, vă spun, prețul este destul de ridicat. E un concert lung, e un concert greu, e un concert de rezistență - aici sunt obstacolele... Chiar un prieten care nu e muzician mi-a și spus: "Mai cântă și tu lucruri pe care le cunoaștem și noi!" Deci, publicul, la un moment dat, vrea să se identifice, să recunoască, să se regăsească în piesele pe care le cântăm. I-am zis: "Așa e, ai dreptare, dar totuși eu nu cânt numai pentru amatori. Mai sunt și melomani, mai sunt și profesioniști care mai ascultă din când în când."

Evident, există și reversul acestei medalii pentru violoniști - publicul. Publicul presupun că reacționează mai repede la ceva în genul lui Brahms decât la Bruch 3, pentru că este, pur și simplu, mai accesibil poate sau...?

Nu neapărat. Vă spun, din nou, este o chestie de modă. Este o modă. Cum erau pantalonii lungi evazați, s-a dus, a trecut... sunt niște mode. Bruch are toate atuurile de a intra în modă la un moment dat. De fapt, este, dar printr-un concert care, zic eu, este sub nivelul acestui nr.3. Bineînțeles, sunt mulți care mă vor contrazice pentru că s-au obișnuit să cânte acest concert care este, într-adevăr, superb, dar, de fapt, o să vă mărturisesc ceva care o să vă șocheze: eu nu am cântat niciodată Concertul nr.1 de Bruch cu orchestra până luna trecută. Deci, la vârsta mea...

...există noutăți.

Chiar vreau să amintesc vârsta, dar nu neapărat vârsta mea, ci faptul că anul acesta, în 2025, voi sărbători 50 de ani de când am început să cânt la vioară.

Mulți înainte!

Mulțumesc.

(:::)

Aș vrea să vorbim puțin despre această revenire pe scena Sălii Radio. Cum vedeți reîntâlnirea cu publicul român?

Distanța nu e chiar așa mare, pentru că am mai cântat pe scena Radio chiar acum un an, numai că a fost cu Orchestra de Cameră. Am făcut Simfonia concertantă cu foarte apreciata mea colegă și prietenă Sophia Reuter din Germania, la violă. Mie îmi place foarte mult sunetul sălii.

Da?

Da. Sunt puține săli în care mă simt bine, iar aceasta este una dintre ele și, de câte ori am ocazia, absolut cu mare plăcere vin la Radio.

Ce anume vă place aici, la Sala Radio?

Este o sală care are calități. Nu e nici mult ecou, nu e nici seacă, nu e nici bubuitor, nu e nici închis. Sunetul este foarte liber și foarte apropiat de realitate. Și ce am observat, chiar și când ansamblul este mare, și atunci sala se pretează foarte bine. Nu trebuie nici amplificări cum sunt la Sala Palatului. Este o sală foarte bună pentru concerte.

Apropo de ansamblu, cum au fost repetițiile până acum?

Surprinzător de bine. De ce surprinzător? Din cauza acestui concert, care e păcătos nefiind cunoscut. Mă așteptam la mult mai rău. E foarte, foarte bine. De fapt, de asta am și vrut să vin cu o zi mai devreme, ca să repetăm. Întâi am lucrat cu dirijorul, separat, apoi cu orchestra. Auzisem pe culoar, ziceau băieții "Aaa, într-o oră terminăm, trece repede." Atenție, nu e numărul 1! Acela da, l-am făcut în 45 de minute. Am început la 10 și l-am terminat la 12 și jumătate. Astăzi în schimb, la a doua repetiție deja, a fost mult mai repede pentru că majoritatea lucrurilor se rezolvaseră ieri, deja ne înțelegem mult mai bine. La prima repetiție am fost întors spre orchestră exact ca să mă audă foarte bine, să știe exact, să audă ce cânt, nu numai eu pe ei, dar și ei pe mine. Astăzi, am cântat exact cum trebuie să cântăm în concert, deci m-am întors. A fost bine, foarte bine! Sunt foarte mulțumit!

Legat de relația cu orchestra... A fost o decizie pe care ați luat-o acum un an și a fost una surprinzătoare, cel puțin pentru mine. Nu mă așteptam să luați decizia de a pleca de la una dintre cele mai bune orchestre, Orchestra Regală Concertgebouw, din postul de concertmaestru al uneia dintre orchestrele din top 5 la nivel mondial. Aș vrea să vorbim puțin despre motivul din spatele acestei alegeri. Cum ați argumentat dumneavoastră această decizie și, poate, un pic despre de când ați fost în pregătire cu această decizie? V-ați gândit cu un an înainte, cu doi, cu două săptămâni?

Nu prea te pregătește nimic pentru această decizie, deși gândurile erau de câțiva ani. De ce? Pentru că au fost semne din partea corpului meu. La un moment dat, am avut un frozen shoulder, care te scoate din circuit pur și simplu. Și am căutat cauza. Cauza a fost suprasolicitarea. Surmenaj fizic. Pentru că au fost foarte multe turnee, unul după altul... noi am terminat turneul, ne-am întors și a doua zi am avut dublă repetiție. După ce am terminat a doua repetiție, m-am dus direct la inspectorul de scenă și i-am spus "Știți ce? Eu nu pot acum nici să mă urc pe bicicletă." Mi-a zis "Vezi, dacă te simți bine, mâine dimineață vezi cum te simți..." Nici vorbă! Opt luni am fost... ceea ce a fost un caz foarte fericit, pentru că am fost anunțat că poate dura și până la 3 ani. Deci, la mine s-a dus relativ repede. Și ăsta a fost primul semnal de alarmă, corpul a dat un semnal. Al doilea semnal a fost când am început să am amețeli, aproape să-mi pierd cunoștința. Asta s-a întâmplat, s-a accentuat de fapt, după covid, pentru că s-a început o accelerare a programelor, a concertelor...

Situația politică e defavorabilă complet culturii în Olanda. Nu știu dacă e cunoscut aici, dar la ultimele alegeri a ieșit un partid care nu favorizează deloc cultura și vor fi foarte multe tăieri. Atunci s-a anunțat "Nu vrem să reducem nici ansamblul, nu vrem să scumpim biletele pentru că sunt deja scumpe, mai mulți oameni nu putem aduce pentru că sala e plină la fiecare concert, nu ne rămâne decât o singură soluție: să dăm mai multe concerte." Și-atunci, în loc de cele două concerte normale pe care le dădeam joi și vineri, ca la Ateneu, s-a ajuns să se dea foarte des concerte sâmbătă, foarte des să se cânte și duminică și, mai nou, să cântăm de miercuri. Or, asta e complet împotriva vederilor mele muzicale. De aici am început să fim divergenți. Se intră deja într-o industrie. Nu ai cum să cânți de 5 ori o simfonie de Bruckner, care deja când o cânți o dată nu mai poți să mai cânți 3 zile după aia. Cei care sunt în orchestră știu foarte bine despre ce vorbesc. E vorba de acele pagini întregi de tremolouri în care câți zeci de mii de note. Ca, după ce ai terminat aceste 5 programe, luni dimineață să începi cu un Mahler sau cu un Stravinski sau orice... de ce? Pentru că nimeni nu vine la Concertgebouw cu programe ușoare, nimeni! Toți dirijorii vor să cânte cele mai grele programe care există. Așa că ajunsesem să studiez până la 3, 4, 5 dimineața, nu mă mai odihneam și am zis că dacă eu continui în ritmul ăsta, în 2-3 ani voi fi sub pământ. Nici măcar dizabilitat, voi fi sub pământ! Și-atunci, a fost o decizie pur și simplu naturală.

De supraviețuire.

Da. Faptul că ești pe primul loc acolo este diferit de cei care sunt în spate. Soția mea, care este tot în orchestră, tot la vioara I, îmi spune că e o mare diferență între a fi în primul rând și a fi la mijloc sau în spate. E mult mai relaxat acolo. În fața a și fost de multe ori, chiar și lângă mine a stat odată, și mi-a spus "Tremura arcușul!" Cum, e același lucru! "Nici vorbă!" E complet alceva, toți se uită la tine, toți te urmăresc, n-ai cum! Ești, pur și simplu, în priză tot timpul acolo. Eu, deja lucrând jumătate din cât lucra soția mea, am luat decizia asta. Vă dați seama cum sunt ceilalți, care lucrează 100%!

Nu știu, dacă nu se schimbă ceva... se va schimba ceva. Și anume, în calitate sau... Deja, toți colegii mei de acolo au probleme de sănătate. Când mergeam la fizioterapie, era holul plin de colegi de-ai mei. În fiecare săptămână se anunță bolnavi, au început să cânte din ce în ce mai mult cu colaboratori, și-atunci sunetul orchestrei nu mai e același. Tot felul...

Arta suferă când artiștii suferă.

Exact.

Credeți că există vreo scăpare din acest cerc vicios?

Greu de spus. Sunt atât de mulți factori! Dar trebuie să vină pur și simplu de la muzicieni. Dacă ei acceptă să facă chestiile astea, nu va fi nici o schimbare, iar mulți nu au cum să nu accepte pentru că nu au alte posibilități. Eu, din fericire, am alte posibilități, pentru că pot să fac în paralel și alte lucruri. Pot să predau, pot să dau masterclassuri, pot să fiu în juriu, pot să dau concerte, pot să dau recitaluri. Ba chiar, după ce am luat decizia asta, întrebarea a fost ce facem acum? Am crezut că cel puțin o să am o perioadă de liniște, un an de calm. Din contră! S-au acelerat! Fetele mele - soția și fetița - abia mă mai văd pe acasă. Deci, va trebui și din partea asta schimbat ceva. Va trebui să încep să spun și nu, pentru că sunt deja prea multe.

(:::)

Domnule Prunaru, vă e dor de Concertgebouw?

Mi-e dor de sunetul pe care-l avea Concertgebouw. Bineînțeles, sunt momente pe care nu le voi uita niciodată și mi-e dor, într-un fel. Dar eu mă uit întotdeauna mai mult spre viitor decât spre trecut, pentru că nu are rost, se pierde timp și vin amintiri și... Și sunt atât de multe de descoperit și de făcut, așa că sunt mai mult orientat spre viitor.

Ca să știm cu va arăta viitorul, ar trebui să știm cum suntem în prezent. Cum sunteți dumneavoastră în prezent, după ce ați plecat de la această orchestră de top? Cum arată actualmente programul dumneavoastră?

Am avut o surpriză, pentru că am crezut că cel puțin câteva luni sau poate un an, doi voi fi mai relaxat, voi avea timp să-mi cumpăr o barcă și să încep să vâslesc sau să mă ocup un pic mai mult de fetița noastră, de Lili, care tocmai a făcut 7 ani. Și, din păcate sau din fericire, lucrurile s-au înnodat așa de mult încât încep să trec în partea cealaltă, adică să fiu mult prea puțin pe acasă. Ceea ce înseamnă că va trebui... De fapt, am și vorbit cu soția și am zis că ăsta e un an de tranziție în care vom vedea cum punem concertele, turneele - pentru că și ea are turnee în același timp. Mi-am și scris în agenda mea când are soția mea turneu, pentru că eu trebuie să stau acasă cu fetița. Deci, va trebui să organizăm foarte bine lucrurile.

Numai că diferența este că acum voi face lucruri care-mi plac, pe care le îndrăgesc. De ce spun asta? Pentru că de multe ori făceam în orchestră lucruri care nu-mi plăceau, cum se întâmplă cu fiecare orchestrant. Era foarte multă muzică modernă - aici o să fiu atacat de toată lumea. Nu, o să vă spun foarte clar! Am cântat piese moderne foarte bune și piese moderne execrabile. Problema este că se scriu acum la minutaj și la cantitate și le scriu din ce în ce mai complicat și mai greu. Ba chiar de multe ori aveam discuție cu compozitorul care era în sală și-i spuneam "De ce n-ai scris în felul ăsta!" "Aaa, nu m-am gândit!" Păi stai, tu te gândești numai la... sunt oameni vii care fac chestia asta, nu sunt roboți care interpretează. Și, de multe ori, îmi luam ore și ore-n șir ca să stau pe o piesă modernă, doar pentru că scrisese zeci de mii de solouri în acea piesă. Și asta se repeta din ce în ce mai mult. Aproape în fiecare program începusem să avem piese moderne. Am zis basta, ajunge atâția ani, și acum sunt foarte fericit să aduc un concert superb, pe care-l îndrăgesc și pe care abia așteptam să-l recânt.

Ce alte lucrări aveți acum în vizor? Dacă tot ați scăpat de lucrurile care v-au fost impuse, ce lucrări alegeți dumneavoastră acum, că sunteți liber, să spunem așa?

Am multe proiecte, multe, multe proiecte. În primul rând, voi scoate din concertele mai puțin cântate, care a fost întotdeuna ideea mea. Voi aduce Concertul de Britten, Concertul de Lalo, concertele de Saint-Saens dar nu neapărat nr.3 - toată lumea îl știe doar pe al treilea... și alte concerte: Bartok 2, care nu se cântă foarte des, Fantezia scoțiană, care începe în sfârșit să apară un pic mai mult. Mai e un concert pe care nu-l cântă nimeni pentru că este infernal de greu, nici eu nu știu dacă o să-l mai cânt - Wieniawski 1, care-mi aduce aminte de vârsta de 15 ani, când doamna Carmen, fosta mea profesoară, a avut curajul să mi-l dea.

Cum v-ați înțeles cu el atunci? Cu concertul de Wieniawski.

E interesant și aici. După trei luni de studiu, simțeam că nu am învățat nimic din acel concert. La un moment dat, am început să pedalez pur și simplu în gol, atât de greu era. Și, minune, dintr-odată, de la un moment la altul - cum se zice, nu aduce anul ce aduce ceasul - s-a întâmplat minunea. Dintr-odată am simțit un fel de aripi, un fel de avânt și concertul ăsta mi-a dat așa un impuls. Dar trebuie să ai încredere și curaj să faci așa ceva. De departe, îmi depășea capacitățile fizice la acel moment, dar dacă nu l-aș fi făcut, probabil că n-aș fi ajuns unde am ajuns ulterior. Deci, ai momente în care ai nevoie de încredere, de credință.

Mai aveți astfel de momente, acum, când studiați?

La o piesă, să simt că mă depășește... Cum zicea cineva, nimic nu e ușor de cântat la vioară. Mulți zic, cânți un concert de Mozart, de Bach... și o coardă liberă e greu de cântat la vioară dacă e să o cânți frumos. Așa că întotdeauna mă gândesc "Doamne, am capacitățile!" Capacitățile sunt, numai că trebuie bine studiat, trebuie din timp, trebuie bine organizat totul.

Când aveți timp să studiați?

Eu studiez, de fapt, tot timpul. Mulți m-au văzut și-n aeroport studiind. Ba chiar în ultima călătorie spre Brazilia, am scos vioara chiar și în avion pentru că erau 15 ore de zbor. A șocat inițial, dar toată lumea s-a bucurat. Bineînțeles, am pus surdina cea mare, ca să nu deranjez. Încerc să profit de fiecare moment pe care-l am. De exemplu, acum, înainte de a veni aici, am avut o jumătate de oră liberă. Ce credeți că am făcut?

Vreau să știu totuși, din proprie curiozitate, cum ați studiat în avion? V-ați ridicat și v-ați dus în spate?

Înainte de a pleca, am verificat să văd dacă se poate face vreun upgrade și am văzut că am mile destule pe care nu le foloseam niciodată și am făcut un upgrade la clasa I. Și-atunci, normal, ai un loc special al tău unde am putut să-mi scot vioara fără probleme și să studiez.

Studiați în fiecare moment în care sunteți liber!

Ba chiar astăzi, după repetiție, m-am dus în cameră și m-am întins în pat cu gândul de a dormi. De fapt, nu! Am studiat tot timpul, dar mental de data asta, ceea ce foarte puțini fac. Este ceea ce recomand, de fapt, foarte călduros. Este extrem de util, dacă nu chiar mai util ca studiul fizic. De ce? Pentru că studiul fizic îl face toată lumea, toată lumea studiază fizic. Dar, de fapt, nu acolo este schimbarea care trebuie făcută. Schimbarea cea mai importantă se face în creier, în minte. În momentul în care îți vezi clar planul, știi cum trebuie să cânți, auzi cum trebuie să cânți... asta nu se face în timp ce studiezi fizic, cu vioara. De asta explorez tot felul de tehnici. Și acum, având mai mult timp și fiind mai relaxat, prioritizez un pic acest tip de studiu.

Mai aveți alte recomandări pentru tineri violoniști care vor să ajungă, presupunem, la acest nivel?

Multe recomandări. Pentru că eu personal în fiecare zi găsesc tot felul de răspunsuri și cu cât caut mai mult, cu atât îmi dau seama că, de fapt, nu știm nimic. Informația și cunoștințele legate de vioară sunt atât de complexe și atât de complicate încât îți trebuie nu neapărat un creier elaborat, îți trebuie o deschidere spre mai multe laturi. De exemplu, unii văd doar muzical. Nu e doar muzical! Este și matematic, este și geometric, este și fizic, este și filosofic, este și psihologic... sunt multe. La un moment dat, chiar trebuie să ai un talent extraordinar de organizator.

M-ați întrebat cum studiez. De aici pornește totul, de la felul în care studiezi. Și aici este cea mai mare problemă și pe asta mă axez întotdeauna când predau sau când vreau să ajut pe cineva. Verific modul în care studiază. Și acolo observ extrem de multe lacune, acolo e problema cea mai mare. Nu se știe de fapt foarte bine cum se studiază, pentru că foarte puțini se cunosc pe ei înșiși în primul rând.

Ca să știi cum să studiezi, trebuie să-ți cunoști limitele, să-ți cunoști forțele, să-ți cunoști capacitățile. Și câți, de fapt, au cunoștința asta? Foarte puțini. După aceea, să știi să-ți folosești aceste atuuri pe care le ai. E complicat. Aici e un subiect foarte, foarte întins.

Și, evident, nu suntem aici ca să facem un masterclass.

Nu avem timp, de data asta.

Insist pe acest aspect cu încă o întrebare. Când eram eu în liceul de muzică, exista ideea că trebuie să studiezi mult. Se spunea că 8 ore pe zi. Eu eram convins că trebuie 8 ore. Dar, totuși, înțeleg că nu asta e ideea. Ideea nu este de timp, ci de calitate.

Exact de asta am zis înainte. Nu se știe cum se studiază, pentru că primează cantitatea. Toți am început așa. Și eu am crescut exact așa. Mă gândeam, cu cât studiez mai mult, cu atât e mai bine. Este adevărat, dar până la un anumit punct în care, dacă studiezi și studiezi prost, îți faci mai mult rău decât bine. Și aici intervine acea selecție.

Vă dau un exemplu, că-mi spuneați de cele 8 ore. Cei mai mari violoniști nu studiau mult. De exemplu Heifetz, care e considerat un fel de Dumnezeu al violoniștilor. Cât studia el? 4 ore studia pe zi, în fiecare zi, toată viața lui. Dintre care, 2 erau de tehnică. Și asta recomand și eu tuturor. Bineînțeles, nu toți suntem Heifetz și nu toți avem nici pregătirea lui, nici capacitățile lui, nici mâinile lui, nici creierul lui. Și-atunci, la fiecare trebuie identificat exact felul în care găsești eficiența. Dacă ai nevoie de mai mult... de exemplu, Kogan studia de la 8 ore în sus. Dar amândoi au ajuns la niște niveluri extraordinare. Acum, ce mai contează cât studiezi!

Eu sunt foarte bun prieten și cu Leonidas Kavakos, care de câte ori venea la Amsterdam trecea și pe acasă pe la noi vorbeam de vioară întotdeauna. Ei, acest Leonidas Kavakos, care cât de faimos și cât de celebru e, este cu vioara în mână tot timpul. De exemplu, trebuia să ne întâlnim la ora 7, eu îl așteptam, la ora 9, când i-am dat telefon "Ce faci, nu vii? Te aștept la masă." "Încă mai am un pic de studiat." Pe la 10 ne-am întâlnit, la 10.30. Se închidea și restaurantul. Asta înseamnă că, într-adevăr, e nevoie și de munca fizică, dar e mult pe lângă, cum am mai spus, acea muncă mentală. Dar în cazul lui Kavakos, când în fiecare săptămână avea de cântat alt concert, normal, nu putea să facă doar mental. Dar asta depinde de fiecare persoană. Nu mulți pot face acest lucru.