Simon Trpčeski, membru al juriului Concursului Internațional "George Enescu" la secțiunea pian, va susține un recital la Ateneul Român sâmbătă, 21 septembrie 2024, de la ora 19.00.

A fost lăudat de presa internațională în egală măsură pentru virtuozitatea sa extraordinară, pentru carismatica prezență scenică și pentru profunzimea și expresivitatea muzicală. În dialogul pe care l-am avut, ne dezvăluie câteva dintre tainele interpretării pianistice, corelate cu mesajul muzicii fiecărui compozitor.

Domnule Simon Trpceski, vreți să cuceriți inimile ascultătorilor chiar de la început cu Mazurcile de Chopin, apoi urmează Grieg din creația căruia ați ales o suită cu interferențe preclasice, Suita Holberg, avem și Beethoven iar în final, muzică de Prokofiev. O adevărată călătorie prin epocile muzicale. Aș dori să-mi spuneți care a fost ideea care a stat la baza alcătuirii programului? Ce anume unește aceste lucrări, ce trebuie să urmărească ascultătorii noștri?

Cred că trebuie să se descopere pe ei înșiși, să se lase purtați de magia muzicii.

Într-adevăr, m-am gândit la o călătorie prin epoci diferite, îmi doresc ca programele pe care le interpretez să fie foarte interesante, foarte diverse. Am primit cu multă încântare invitația de a participa în cadrul Concursului Internațional "George Enescu". Este o mare onoare pentru mine să cânt la București, este chiar cel mai important eveniment din această toamnă pentru mine, mi-am anulat toate celelalte evenimente și de aceea am încercat să alcătuiesc și programul acestui recital în așa fel încât să mă reprezinte, să-mi devăluie personalitatea. Este pentru prima dată când voi cânta un program de recital în fața distinsei audiențe din București și m-am gândit că această serie de miniaturi pe care care le-am ales din creația unor compozitori ca Chopin sau Grieg, pentru prima parte a recitalului, pot să atragă foarte mult și să apropie publicul de înțelegerea unor forme muzicale tipice acestor compozitori, de exemplu Mazurcile lui Chopin, care nu sunt lucrări dense, sunt dezvoltate din formele folclorice.

Chopin obișnuia să le ceară interpreților să atingă claviatura cu mâini de catifea, să nu lovească clapele și, de altfel, fiecare dintre compozitorii pe care i-ați ales era și mare pianist în același timp și avea propria viziune interpretivă. Aș dori să îmi spuneți care este concepția dumneavoastră interpretativă, dacă ne referim, de exemplu, la Chopin comparativ cu Grieg?

Într-adevăr, chiar dacă nu avem înregistrări cu ei, cu excepția lui Prokofiev, un pianist cu totul excepțional, presupunem că fiecare avea un stil individual de interpretare, dar bineînțeles că erau legați și de concepțiile epocilor în care trăiau. Chopin era un virtuoz desăvârșit, cu o finețe aparte, cu mâini de catifea într-adevăr, așa cum ați spus. El reprezenta tot ce însemna opoziția față de agresiv. Era, în același timp, și foarte distins și foarte sofisticat. Și regăsim aceste calități nu numai în miniaturi, în mazurci sau altele, ci mai ales în formele mari, în balade, poloneze, scherzo-uri sau în sonate. Fiecare notă, fiecare apropiere de ornamente are un înțeles în curgerea ideilor sale muzicale. În mazurci, de exemplu, există foarte multe detalii importante pe care fiecare pianist le abordează în felul său personal. Dar dacă ne referim la piesa în totalitate, e important să surprinzi caracterul, ritmul, densitatea planurilor sonore. La Chopin este incredibil felul în care el a reușit să unească, să aducă împreună cele mai profunde emoții. Și în Mazurcile op.24, chiar dacă nu sunt foarte cântate, regăsim o descriere amănunțită a personalității lui Chopin. Pe de altă parte, și Grieg avea o personalitate focusată pe pianistică, dar în felul său personal. M-am gândit inițial să cânt câteva dintre Piesele lirice de Grieg, care sunt adevărate giuvaeruri, dar până la urmă am ales Suita Holberg pe care am studiat-o și în timpul educației mele muzicale și care este o muzică atât de curată, de pură, și care m-a inspirat întotdeauna, cu atât mai mult cu cât se apropie de formele muzicii vechi, de dansurile din epoca Barocului.

Da, este chiar o analogie cu Suita de dansuri din muzica lui Bach. Dar de ce nu ați ales o suită de Bach adevărată?

M-am gândit să pun în program și unul dintre acele preludii mari și fugi pentru orgă pe care Liszt le-a adaptat pentru pian, scrise în original de Bach și adaptate apoi de Liszt, dar m-am gândit că este mai potrivit pentru mine din punct de vedere al repertoriului. Mai am de ținut în mână încă un alt program foarte dificil, și trebuie să fiu atent și la aceste aspecte. Pe de altă parte, Suita Holberg m-a ajutat la această paralelă pe care am dorit să o fac între muzica lui Chopin și a lui Grieg. Aș vrea să adaug pentru ascultătorii postului Radio România Muzical că această Suită Holberg a fost scrisă inițial pentru pian, deși ascultătorii sunt mai familiarizați cu versiunea pentru orchestră de cameră. Dar pentru mine, versiunea originală este cea mai frumoasă, este cea care mă inspiră cel mai mult. Și îmi place felul în care Grieg a reușit să combine densitatea muzicii baroce cu propria expresivitate, un lucru fenomenal pentru mine. Și ca să continui ideea dumneavoastră cu această călătorie stilistică, Grieg face un salt de la formele baroce la abordarea de tip romantic și care mă duce apoi la forma variațională pe care o regăsim într-un mod extraordinar la un alt mare compozitor, Ludwig van Beethoven, din creația căruia voi cânta cele 32 de variațiuni în do minor.

Veți interpreta Sonata a șaptea, una dintre cele trei așa-numite Sonate de război ale lui Prokofiev, considerate a fi printre cele mai disonante lucrări ale acestui compozitor și cu o dificultate tehnică maximă. Care este cea mai mare provocare pentru un pianist în muzica lui Prokofiev? Și pentru dumneavoastră în mod special?

Este foarte bună întrebarea și răspunsul este foarte simplu. În primul rând, pentru toți pianiștii este important faptul că Prokofiev a atins un nivel maxim al dificultății tehnice, dar și al dezvoltării pianisticii în totalitate. Dar ceea, ce îl face cu totul genial este efectul pe care el este capabil să îl scoată din pian cu ajutorul muzicii sale. Aceste trei sonate ale războiului conțin exact stările pe care el le-a trăit și sentimentele pe care le avea față de națiunea sa. Și am descoperit la Prokofiev și o abordare puțin ironică. Vreau să menționez de asemenea că multă lume uită ce melodist uriaș a fost Prokofiev. Chiar și sentimentul furiei care apare uneori în lucrările sale nu este agresiune, este intensitate maximă a emoției pur umane. De aceea, în interpretarea muzicii lui Prokofiev trebuie să descoperim tocmai imensitatea dimensiunii sale umane, încărcată uneori și cu spirit copilăresc și cu umor, așa cum veți vedea mai ales în cea de-a treia parte a sonatei, Precipitato.