Daniel Ciobanu, cu ce gânduri revii pe scena Sălii Radio alături de Orchestra Națională Radio?

Primul meu debut important a fost la Sala Radio cu „Rhapsody in Blue” de Gershwin, de fapt acolo este un teritoriu foarte fertil pentru imaginația mea, este un loc de joacă preferat, scena în care muzica clasică se combină cu muzica jazz. Deci, pentru mine este un moment de euforie când primesc invitație pentru a interpreta unul din concertele de Gershwin. Abia aștept concertul de vineri!

Ai mai colaborat până acum cu dirijorul Kerem Hasan?

Da, de fapt noi ne-am întâlnit în Glasgow, la Conservatorul Regal al Scoției unde, și el, ca și mine, era pianist. Acolo am susținut chiar primul nostru examen de muzică de cameră la patru mâini, iar după s-au întâmplat niște încrengături emoționale pentru el și și-a dat seama de fapt că pianul, cu toată aura orchestrală pe care o deține, nu este un instrument care să-i permită să se manifeste în totalitate, așa că s-a mutat pe dirijat. De fapt, a fost un element destul de păstrat în umbră; nimeni nu a știut de acest aspect până în punctul în care au început să lanseze invitații diferiților prieteni de-ai lui, cu el în calitate de dirijor. Și așa am avut și eu primul șoc, când m-a invitat la Orchestra Royal Philharmonic din Londra, în concertul lui de debut și am susținut un concert cu Rapsodia după o temă de Paganini, iar chiar în stagiunea 2022-23 am susținut concertul de deschidere din cadrul stagiunii de la Innsbruck, unde este dirijor principal. Deci aceasta ar fi a treia noastră întâlnire pe scenă.

Ce însemnătate are pentru tine Concertul pentru pian în fa de George Gershwin și ce loc ocupă lucrarea în repertoriul tău?

În primul rând, mi se pare că Gershwin a reușit să facă un mic miracol cu acest concert. În perioada respectivă, diverși compozitori, cum erau Aaron Copland sau Darius Milhaud s-au plimbat prin jazz ca o pisică în jurul unei farfurii de supă, așteptând un pic să se răcorească ca să se poată bucura de ea fără să-și ardă limba, la modul să aștepte ca alți compozitori să preia ștafeta și să încerce această fuziune. Pentru mine, Gershwin reușește chiar acest mic miracol și cu multă îndrăzneală: să îmbrace stilul jazz (extrem de independent și cumva dat la o parte, dar foarte de actualitate la începutul secolului XX) într-o ținută clasică, de concert. Cumva este prințul care a luat-o pe Cenușăreasă de mână și a proclamat-o în mod deschis prințesă, permițându-i să fie privită ca un membru respectabil în cercurile muzicale mai de prestigiu. Inițial, concertul a fost cerut de Damrosch pentru debutul de la filarmonica newyorkeză, un lucru destul de riscant, să spunem, la care multă lume ar fi mișcat din mustăți. Dar, cumva, reușește atât de elegant să păstreze un stil clasic de concert și să fertilizeze cu tot felul de idei, ritmuri de charleston, de blues, improvizații, toate ambalate extrem de elegant, fără să se piardă totuși esența.

Ce alte evenimente cuprinde agenda ta pentru perioada următoare?

După concertul de la Sala Radio, o să am două concerte private la patru mâini în Paris. Apoi urmează un proiect foarte special mie, cu actrița Isabel Karajan, vom interpreta chiar în sala din Gewandhaus din Leipzig, o piesă absolut demențială scrisă de Strauss, bazată pe povestea „Enoch Arden”, o lucrare pentru pian și actor, în care și eu voi fi actor, alături de Isabel. Apoi voi avea un recital la Bruckner House în Linz, după care voi reveni pe scena românească cu deschiderea „Vacanțelor Muzicale” de la Piatra Neamț, apoi mă regăsesc din nou în avion spre Mexic, unde o să cânt din nou concertul de Gershwin cu Orchestra Mineria, în Mexico City. În luna iulie mai atingem și partea românească cu un recital în cadrul Festivalului „Musica Ricercata”, organizat de Gabriel Bebeșelea, pe 21 iulie la Sibiu și apoi, în sfârșit, pot să mă bucur un pic de vacanță, pregătind Festivalul Enescu din septembrie.