Cristian Mandeal revine miercuri seară, 24 aprilie 2024, la pupitrul Orchestrei de Cameră Radio. În program, Concertul în re minor pentru două piane şi orchestră de Francis Poulenc și Simfonia nr. 4 de Gustav Mahler, într-un aranjament pentru orchestră de cameră și soprană de Ronald Kornfeil.

Cum vedeți relația dintre cele două lucrări care alcătuiesc programul concertului?

Concertul pentru două piane de Poulenc este una dintre cele mai reușite piese dedicate acestei formații de duble piane, alături de concertul de Mozart, cele două concerte de Mendelssohn-Bartholdy; are și Dinu Lipatti pentru două piane... Mi se pare însă că acest concert de Poulenc este unul dintre cele mai atractive dintre lucrările scrise pentru aceste instrumente. E, bineînțeles, un eveniment să ai doi pianiști care cântă aceeași partitură, multiplicată evident la posibilitățile a două piane și nu a unuia singur. Lucrarea este extrem de variată, de șarmantă aș spune, are mult umor, mult spirit, multă nostalgie, multă tandrețe, multă grație și multă bunăcuviință, dacă aș putea să folosesc termenul, a expresiei superioare, aristocratice puțin, a muzicii franțuzești a secolului XX, neoclasice... din curentul neoclasic din care Poulenc face parte.

Mahler - Simfonia a IV-a este, bineînțeles, o lucrare arhicunoscută, însă, în timpul pandemiei și nu numai atunci, chiar și înainte, chiar de pe vremea lui Arnold Schoenberg, a fost folosită ca subiect de orchestră de cameră. Deci, mult simplificată, mult creionată, în sensul în care această simfonie permite o reducere a instrumentului masiv de orchestră la un ansamblu de cameră. În felul acesta, nu se pierde nimic de fapt din esența lucrării, rămâne însă un alt sunet decât sunetul globalizator al unei orchestre mari. Aici este vorba de un sunet specific orchestrei de cameră, un desen de peniță și nu de pensulă groasă, în care fiecare detaliu este individualizat într-o minunată polifonie, aș zice chiar eterofonie.

Există ceva comun între limbajul lui Mahler și limbajul lui Enescu, această eterofonie, mahleriană sigur, pe care și Enescu a folosit-o din plin în creația sa.. neavând cunoștință unul de altul, neputând vorbi aici de influențe directe, ci, pur și simplu, de o apropiere a două mari spirite.

Fapt este că această a patra simfonie de Mahler este, într-un fel, poate și cea mai reușită dintre simfoniile lui Mahler prin faptul că există o anumită identitate, o anumită unitate a discursului muzical, cum la alte simfonii lucrul acesta lipsește. În paranteză fie spus, ăsta ar fi unul dintre motivele pentru care Celibidache bunăoară n-a dirijat niciodată lucrări de Mahler, lui părându-i-se că lucrările sunt din punct de vedere arhitectonic mai puțin izbutite față de incomparabilul Anton Bruckner. Așa încât, această a patra de Mahler este extrem de unitară, așa cum spuneam, și se regăsește mult în partea a patra din spiritul părții întâi, așa încât există un fel de punte peste timp, care se formează între partea întâi și ultima.

Oricum, spiritul cameral intim de bucurie, de seninătate este cel care domină în principal această simfonie, excepție făcând marele Adagio din partea a treia care, bineînțeles, își are părțile lui dramatice, intense, specifice dramatismului simfonic mahlerian.

S-ar putea spune că ambele lucrări - și cea de Poulenc și cea de Mahler - au o nuanță de copilăresc, de simplitate.

Da, aș putea-o numi ingenuitate, dacă doriți. Puritate. Amândouă sunt muzici foarte curate în sensul propriu, și nu doar, al cuvântului.

Theodor Adorno spunea, referitor la practica componistică a lui Mahler, că acesta transformă clișeul în eveniment. Cum ați comenta?

Da, mi se pare o definiție foarte bună a limbajului mahlerian. De fapt, ăsta este și motivul pentru care Mahler a fost respins un număr de ani de către muzicienii de tradiție, prin această aparentă lipsă de originalitate în tematica folosită. Pentru că tematicile lui Mahler pot fi socotite de multe ori banale; folosesc prototipuri muzicale mult călărite, mult uzate în muzică. Originalitatea melodicii sale este destul de rară, dar, din această "banalitate", reușește într-adevăr să creeze o lume întreagă. Folosește acest material simplu, cunoscut, într-un fel accesibil... poate că ăsta este și motivul pentru care nu caută lucruri extrem de originale melodice, ci folosește prototipuri muzicale accesibile tuturor, în așa fel încât rezultatul acestor combinații este o muzică profund originală în cele din urmă, de o enormă densitate de informație. Pentru că asta la Mahler cred că este punctul forte, densitatea informației pe centimetru pătrat.

Referitor la cei trei soliști ai serii, pianiștii Oxana Corjos și Cristian Niculescu și protagonista părții finale din simfonia mahleriană, soprana Diana Țugui, cum ați descrie colaborarea?

Cu cei doi am cântat... este a opta oară. Am cântat de cinci ori, acum va fi a șasea oară, în România și de două ori în Germania, la Kasel și la Berlin. Ei au avut de fiecare dată un foarte mare succes la public. S-au găsit, se potrivesc, le-a plăcut concertul, l-au învățat special la propunerea mea de a-l cânta împreună și iată că a fost repetat în diverse ocazii. Deci sper, și pentru seara de miercuri, să ne bucurăm de un adevărat eveniment muzical și solistic. Cât despre Diana Țugui, o cunosc din varii colaborări în muzică vocal-simfonică în care ea a cântat de multe ori cu mine partea de sopran în diverse lucrări. Mi-aduc aminte și de Recviemul de Brahms, mi-aduc aminte de Simfonia a IX-a de Beethoven și, mai ales, mi-aduc aminte de Missa solemnis de Beethoven, în care a cântat partida enorm de pretențioasă din cvartetul vocal, ca soprană.