Ultima dată, cred că am stat de vorbă atunci când ați aflat rezultatele Concursului Internațional "George Enescu", o ediție dintre cele mai stranii, întinsă pe doi ani, terminată în 2021. Ați cântat Sibelius atunci pe scena Ateneului Român. Vă întoarceți acum cu o partitură la fel de spectaculoasă din punct de vedere stilistic, evident mult diferită. Un Mozart care încheie ciclul celor cinci concerte cu autor dincolo de orice semn al întrebării. Concertul numărul 5 în la major. Care e povestea dumneavoastră legată de acest concert de Mozart? Vi s-a propus de către festival. Aveați deja în repertoriu lucrarea. Ce putem spune despre ea publicului nostru?

Am studiat mai multe și am și cântat mai multe din concertele de Mozart, cred că patru din ele. Propunerea a fost din partea festivalului pentru un concert de Mozart. Am avut alegerea pentru care din ele va fi. Cinciul e pe sufletul meu, să spun așa. Am cântat mai multe, mă simt cel mai confortabil pe el. Nu știu de ce mă simt aproape. Poate pentru că are un anumit nonconformism în el. Este mai...

E atipic și ca deschidere.

Da. Mie mi se pare mult mai liber. Și în special partea a treia, unde integrează toate acele teme turcești. Îți dă libertatea de a ieși din preconcepțiile stilului clasic, așa cum se învață la școală.

Mie, sincer, îmi plac mereu înregistrările cu acest concert făcute mai neortodox. Sunt oamenii care încă au acea viziune romantică despre Mozart. Este geniul pur, copil, până la moarte, dar nu este așa. Mozart era un om extrem de emoțional, liber și trebuie să nu confundăm rafinamentul cu plictiseala. De aia îmi place, mă simt mai liber să ies din standarde, așa zis.

Dacă privim cronologic cele cinci concerte, ultimul înseamnă practic un climax al experienței lui Mozart de a scrie pentru vioară, știut fiind și faptul că el era un violonist, poate nu la fel de bun ca clavecinistul Mozart, dar în orice caz un violonist redutabil. Simțiți această formație violonistică a lui în scriitură?

Da, în special tehnic. Se simte schimbarea, dar trebuie să ținem cont și că era foarte tânăr și când l-a scris pe acesta, pe numărul 5, adică avea 19 ani, cred. Era încă adolescent, să zicem. Dar se simte aspectul tehnic, evoluția aceasta violonistică.

Sigur, mai sunt și foarte discutabil concertele 6 și 7, cel puțin părți din ele tot a scris, dar nu cred că le-a terminat și pe care aș vrea totuși să le când, chiar dacă nu sunt confirmate ca fiind 100% autentice.

De ce această curiozitate?

Indiferent că sunt terminate sau nu de Mozart, o evoluție stilistică și tehnică se vede. Sunt din ce în ce mai grele, din ce în ce mai romantice. Se vede cum trec anii, cel puțin la numărul 7, se văd și influențe presupuse din partea lui Enescu, sigur că nu se știe, dar e interesant să studiezi integrale, să zicem așa, pentru că ajuns să cunoști omul dincolo de o biografie sau de legende, îl cunoști într-un mod mai palpabil.

Ce știți despre Filarmonica din Rotterdam, despre dirijorul Lahav Shani care a mai fost prezent în țara noastră? Ați mai cântat sub bagheta lui? Ați mai cântat cu Filarmonica din Rotterdam?

De Filarmonică nu știu extrem de multe, în schimb despre Lahav Shani, eu l-am cunoscut, să zicem, prin înregistrări, ca pianist. Și este un pianist fabulos. Se pare că este și un dirijor pe măsură, ceea ce nu-i tocmai comun. Acum este la modă ca instrumentiștii renumiți, soliști, să fie și dirijori, dar o foarte mică parte din ei chiar sunt și talentați la dirijat. Și abia aștept, sigur, cu emoție, pentru că este un mare artist și orchestra este de înalt nivel.

Să zicem, ca artist rezident în România nu este tocmai la îndemână o colaborare cu orchestră din străinătate sau un dirijor de asemenea nivel.

Interior, cum se reglează acest interval în care, practic, simți inclusiv energia pe care orchestra o are, dispoziția dirijorului în momentul repetiției? Bănuiesc că o singură repetiție va fi în dimineața concertului respectiv. Adaugă asta un plus de tensiune. Sunt convins. Cel puțin în momentul în care începe acea repetiție.

Cu siguranță și mă aștept la genul ăsta de tensiune, dar contează și cu ce fel de oameni cânti. Pentru că niște oameni cu care nu te potrivești, fie artistic, fie, eu știu, din varii motive, poți repeta până numai poți că stresul tot va fi pe scenă.

Or, mă aștept în cazul acesta să fie o colaborare extrem de ușoară, pentru că sunt muzicieni de mare calibru și atunci e și o anumită naturalețe în colaborare când vorbim la acest nivel.

Am trecut destul de repede peste mențiunea dumneavoastră că îl știți pe la Lahav Shani din înregistrările ca pianist. Cum e muzicianul din aceste înregistrări?

Mi se pare un mare pianist, dar se pare că îi place mai mult să dirigeze. Sigur, probabil ca dirijor muzica este mai amplă și nu toci toată ziua pe pian niște pasaje sau cum facem noi pe vioară, că sigur, până la urmă, o parte din munca unui instrumentist se reduce la asta, frecuș, cum îi spunem, ore întregi. Munca unui dirijor este mai intelectuală, poate că recompensa este mai mare, nu știu. Eu n-am talent la dirijat, așa că nu mă pot exprimă.

Atunci când vorbim despre clasicism, vorbim despre o oarecare unitate a lui și totuși Mozart nu este un clasic tipic. Dacă îl comparăm prin prisma concertelor pentru vioară cu concertele de Haydn, de exemplu, care sunt mult mai apropiate de un baroc târziu, să-l numim, și cu atât mai puțin dacă îl comparăm cu Beethoven, cu concertul pentru vioară, care atinge, cumva, simte deja secolul romantic. Iată că clasicismul nu e atât de unitar cum pare la prima vedere.

Sigur că nu, dar trebuie să facem niște criterii în care, sigur, că nu se încadrează totul. Concertele de Mozart sunt niște concerte de virtuozitate, chiar dacă este o virtuozitate clasică, sigur nu este Brahms. Dar spre deosebire de Beethoven, mi se pare un concert mult mai puțin virtuoz decât concertele de Mozart. Cu precădere, concertul numărul 5, care e spumant de-a dreptul.

Alte trăsături de stil care, de fapt, provoacă solistul care ar fi? Pentru că, poate, tehnic, din punct de vedere al scriturii, violonistica nu se situează la nivelul compozitorilor romantici timpurii. Și, totuși, provocările sunt de natură stilistică.

Da, este foarte interesant cum, în special în școală, învățăm anumite abordări clasice. Bach se cântă așa, Mozart se cântă așa, Beethoven așa.

În cazul lui Mozart, mie mi se pare că trebuie, în general, să fim mult mai liberi decât ni se dă acordul. Asta se vede și din partitură, adică, în primul rând, că nu notează aproape nimic. Ceea ce, din start, este un semn de libertate. Ai voie să-ți gândești în felul tău frazele.

Vă referiți la partiturile originale, nu?

Sigur, edițiile Urtex. Și acelea, la un moment dat, pot fi discutabile. Am văzut diferențe între Bernreiter și Henle. Eu știu, într-una forte, într-una mezzoforte sau fortepiano. Deci, e discutabil și acolo, dar, sigur, sunt mult mai de încredere decât edițiile clasice.

Dar mie, Mozart, mi se pare că cere o mai mare libertate în frazare. Mi se pare foarte intuitivă, de aia nu înțeleg modele acestea extrem de exacte. Mozart trebuie să fie metronom, trebuie să fie cântat scolastic, mi se pare absolut dimpotrivă.

Cu siguranță, vă sunt familiare și tendințele actuale de a imprima concertelor de Mozart anumite elemente împrumutate din zona interpretării informate istoric, din zona barocă. Frank Peter Zimmerman, de exemplu, a realizat o versiune care nu este 100% conformă interpretării informate istoric, dar împrumută elemente. Și a optat pentru asta pentru că e un Mozart apropiat mai degrabă de zona mijlocului de secol al XVIII-lea, care este lângă barocul lui Bach, să zicem.

Mi se par foarte interesante abordările astea. Personal, nu sunt fan pentru că istoric au fost limitați la anumite abordări. Părerea mea e că în momentul în care încerci să faci ceva cu acuratețe istorică, trebuie în primul rând să ai aceleași condiții. Deci ar trebui un Stradivarius să aibă limba ca pe vremea aia, ar trebui să aibă corzile ca pe vremea aia, ar trebui să nu aibă bărbia, ar trebui să nu aibă contrabărbia, trebui să aibă un arcuș clasic. Sunt foarte multe elemente pe care, dacă le aplici, din start ajungi foarte aproape de zona aia. Deci ei erau limitați tehnic, cum era și în cazul pianului.

Plus că, cel puțin în cazul lui Bach și Mozart, că ei sunt mai controversați în ce privește interpretările, eu cred că s-ar fi bucurat enorm să audă cum sună un pian modern sau o vioară modernă, să audă câtă putere poate să aibă, câtă brilianță, cât de curat se poate cânta. Eu cred că ei cântau teribil de fals pe vremea aia, n-aveau condiții. Li se rupeau mai multe corzi într-un concert, n-aveau putere.

E exact viziunea lui Lipatti. Lipatti nu credea deloc că trebuie să te întorci în trecut și că muzica adevărată trebuie să trăiască în prezent. Are un prezent și o universalitate pe care trebuie să o găsești și să o promovezi cu toată ființa ta. Cum arată Mozart cântat în momentul de față, Concertul numărul 5 în la major?

Foarte scolastic. Din păcate, sunt și eu vinovat pentru că mă înregistrez când studiez și observ cum mi-e foarte greu să ies din rigorile acelea înrădăcinate de mic copil. Mi se pare lipsit de viziune. Suntem acaparați de mode… ăsta se cântă așa… ești expus criticii dacă ieși din norme, dar în felul ăsta ajungem să cântăm toți la fel. Adică sunt mari violoniști cu care ascult, sigur că sunt diferențe, dar sunt minime.

Soluția este asumarea cu curaj a ieșirii din acest cerc al cutumelor, al obișnuințelor publicului. Publicul te judecă dacă mergi pe soluții care nu sunt cunoscute. Și, în același timp, altă soluție nu există de a da validitate unor interpretări cu lucrări care sunt cunoscute de secole.

Exact. Și sigur, riscul depinde și de nivelul la care ai ajuns. Ca tânăr, instrumentist, student sau școlar, dacă mergi la un concurs, n-ai încotro decât să urmezi anumite reguli, fie ele bune sau rele, pentru că, asta e, depinzi de critica unor oameni care stau acolo tocmai din acest motiv.

Eu sunt convins că acum Henrik Schering să vină într-un concurs sau Enescu sau David Oistrah, sunt convins că ar pica în prima etapă la toate concursurile.

De ce?

Sigur, în mod evident...

Adică nu e o veste bună ce ne spuneți, nu?

Nu știu dacă e bine.

Ne spuneți că timpurile sunt altele și că realitatea evoluează.

Cu siguranță, gusturile evoluează, percepția noastră evoluează, sunt și mode cum erau și pe vremea aia, deși acum cred că există mult mai mulți muzicologi, să zicem, sau oameni care studiază muzica din spatele unui zid fără a avea partea asta practică, care te schimbă. Orice ai citi despre Mozart, oricât ai ști despre un concert, contează senzația pe care o ai când pui mâna pe el.

Muzica nu e făcută să fie scrisă în cuvinte. Sigur că trebuie și un studiu analitic făcut, sigur că e loc și trebuie să avem partea asta intelectuală, dar de multe ori cred că putem să o ocolim sau cel puțin să o ondulăm după ce simțim.

Cum îmbinați aceste două aspecte care cred că sunt fundamentale la orice interpret, mai ales că nici nu există un manual de a cânta o anumită lucrare și chiar dacă ar exista, ar trebui uitat acel manual. Deci, pe de-o parte, există intuiția și, pe de altă parte, este aspectul analitic pe care îl aminteați mai devreme. Cum le echilibrați?

În primul, rând experiența.

Cu cât știi mai multe, treci prin mai multe, ajungi să poți controla o situație lăsând-o necontrolat.

Profesorul meu, Ilarion Ionescu Galați, avea o vorbă simplă, dar foarte bună. "Când urci pe scenă, trebuie să uiți tot ce ai învățat." Pentru că îți formează anumite reflexe.

Sigur, dacă ești talentat, ai și un oarecare instinct, dar în momentul în care tu urci pe scenă, trebuie să lași inspirația și trebuie să lași ce-ți vine natural pentru a fi autentic și sincer. Altfel devine disc, cum sigur e plin pe lumea asta de soliși care cântă disc la propriu, cântă perfect. Dacă asculti un CD cu ei, e la fel de bine ca în concert. Sigur că toți vrem să cântăm bine, dar n-ar trebui să fie ăsta scopul.

Care ar trebui să fie scopul?

Să oferim ceva sincer. Ce este acel ceva, nu cred că putem și nici nu cred că trebuie să descriem. Trebuie să căutăm să dăm o senzație unică oamenilor. Și asta cred că vine din interior. Dacă ne propunem, din start pornim greșit.

Cum vă simțiți pe scenă? Aparent și pe scenă și în ipostaza în care stați de vorbă cu cineva, aveți un calm, o stabilitate. Poate ținând de spațiul de unde veniți, din Brașov, zona Ardealului… E o stabilitate probabil fundamentală pentru un om care trebuie să-și stăpânească emoțiile și să ofere într-un anumit moment cea mai bună versiune a lui dată unei anumite lucrări. De ce ține această stabilitate interioară?

Trebuie să recunosc că mă simt foarte norocos că sunt perceput așa, pentru că nu mă simt așa. Și în momentul ăsta, sigur că e un interviu și îmi face mare plăcere să vorbim, dar am emoții. Că se vede, că nu se vede, asta nu știu, dar am emoții și că mă gândesc că poimâine am concert.

Deci, nu știu, e o parte de control, nu știu dacă e neapărat bine. Sigur, e bine să nu te ia valul, să nu distrugi ceea ce faci, dar nici prea mult control nu-i bun. E bine să fii liber pe cât posibil.

Aveți anumite tehnici personale care consolidează această stăpânire? Urmați un anumit ritual? Ce faceți dimineața? Ce mâncați? Vă odihniți, nu vă odihniți? Ce se întâmplă în ziua respectivă?

Am încercat foarte mult să găsesc o rețetă și recunosc că n-am găsit-o. Încerc să dorm la prânz, asta da. Eu sunt foarte matinal, cu sau fără alarmă, la 6-7 mă trezesc. Deci, dacă studiez dimineața, oricum la prânz prefer să stau jumătate de oră, dar în mod special în ziua unui concert. De cele mai multe ori oricum nu pot să dorm de emoții, dar nu am o rețetă. Mănânc ceva dulce înainte de concert. Ai nevoie de energie sau un pliculeț de magneziu. Sunt sigur că e și aspectul psihic. Te simți bine, o rutină îți dă siguranță câteodată, dar nu am o rețetă. Nu știu dacă cineva are. Am mai vorbit chiar cu artiști bătrâni și au zis că nu.

Privind din afară lucrurile, avem așa: o scenă, o sală, mai mică sau mai mare, un solist, o orchestră dispusă cam la fel de fiecare dată și un dirijor. Așadar, sunt niște date care nu oferă mari surprize. Publicul e obișnuit cu ele stagiune de stagiune. Și totuși sunt convins că niciun concert nu se simte la fel. Am dreptate?

Da, cu siguranță. Sunt evenimente unice.

Pe mine personal, nu mă deranjează ce ar putea apărea din cauze externe. Ba dimpotrivă. De regulă, mă simt foarte în largul meu când se întâmplă ceva. Da. E o formă de haos în care mă simt bine.

Dar ce se poate întâmpla? Vă referiți muzical acum, nu la...

Da, sigur.

...tusea spectatorilor și așa mai departe.

A, nu, nu, nu. Deși se poate întâmpla. Telefoanele mă enervează. Asta recunosc.

Sigur că oricine poate greși, dar eu, în mine, de bun simt să stingi telefonul când intri în sală. Aia poate fi enervant, mai ales dacă e insistent.

Pe lângă greșelile pe care eu le pot face, poate dirijorul să rateze o intrare sau poate să rărească, să grăbească. Se poate întâmpla ceva la orchestră. Dar în cazul ăsta, da, mă simt impulsionat și e o formă de haos care îmi priește. În schimb, e foarte frică de ce pot să fac eu.

Și ce se poate întâmpla? Adică, vă oferiți surprize, de obicei, sau există un imprevizibil firesc, să-l numesc?

Da, păi nu suntem mașini. Se poate întâmpla ceva, să zicem, mecanic. Pot apărea greșeli. Este natural. Poate să fie un lapsus de memorie. Eu știu, poate să se rupă o coardă. Deși în cazul ăla, nu-i vina ta, nu mă stresează atât de tare, dar se pot întâmpla diferite lucruri.

Cât de prieten sunteți cu vioara dumneavoastră? Ce vioară aveți? Cum ați descrie caracterul ei? Cum sună în diverse registre? Știu din interviuri precedente, de exemplu, cel de la Nocturne, că încercați diverse variante de corzi, ceea ce mi se pare un lucru firesc, pentru că nu cred că există o soluție de timbru unică pentru orice lucrare ai cânta.

Îmi place să încerc, deși am redus acest obicei, pentru că orice setup, să zic așa, oferă altceva. În momentul în care schimbi prea des, nu apuci să te obișnuiești cu niciunul. Și toate au plusuri și minusuri.

De aia, eu sunt romantic în sensul în care în secolul XX exista un set de corzi, erau Eudoxa, și n-aveai încotro. Putea să fie de metal sau de maț, de oaie, în rest aveai același lucru. Când ai toată viața, te obișnuiai, erai liniștit.

Acum poți să schimbi în continuu, o dată pe săptămână, alte corzi și într-un an poate termini, atât de multe sunt. Deci nu mi se pare neapărat un lucru bun, de aia am și redus acest obicei.

Mozart, 5, joi, pe ce corzi veți cânta?

Pe un set de evapirații verzi, care mi se pare că se potrivesc cu vioara. Este o vioară făcută de Silvian Rusu, sigur știți că este cu siguranță cel mai bun lutier din România și un om foarte simpatic și amabil. Un instrument din 2019 de care mă bucur foarte tare. Am tot schimbat instrumente, sigur căutând ceva ce mi se potrivește.

Ce apreciați la acest Silvian Rusu?

Este confortabil, cel puțin pentru mine. Are un sunet puternic și este un instrument destul de colorat. Ai loc de a construi. Sigur, acum instrumentul e și ceva personal. Am auzit atâția violoniști, cel puțin, care caută poate de zeci de ani instrument și au cântat pe instrumente grozave. Dar dacă nu ți se potrivește, pentru că fiecare instrument are o anumită personalitate, degeaba scrie pe hârtie că e Guarneri și valorează 5 milioane de euro, dacă ție nu-ți place.

Acum știu că Enescu avea viori făurite pentru specificul lui fizic, al mâinilor lui. Dacă ar fi să vi se făurească o asemenea vioară, ce calități ar trebui să aibă? Cum ați vedea-o?

Am cântat pe atâtea instrumente și mi-am dat seama că poate să varieze atât de mult senzațiile, că nu știu ce aș vrea. Pur și simplu să pun mâna și să simt că îl dețin, că îmi este confortabil. Am cântat pe instrumente confortabile foarte sclipitoare. Am cântat pe instrumente, cum este acesta, mai închise, care, din nou, sunt interesante și când cu ușurință. Deci nu știu să zic niște aspecte la care țin neapărat.

Ideal ar fi să ai mai multe viori în funcție de repertoriul pe care îl abordezi, de zona de specific expresiv?

Poate fi, da. Unii instrumentiști preferă asta, cum e și cu arcușele. Că tot vorbim acum de Mozart. Încerci să dai o versiune mai sclipitoare unui concert de Mozart. Nu-l cânți cu greutate și cu presiune cum ai face un concert de Brahms, de exemplu. Mă rog, unicul concert de Brahms. Sau Ceaikovski, sau alte concerte din secolul XX.

În cazul unui arcuș, e bine să fie mai ușor, să aibă un sunet mai sclipitor. Poate fi valabil și cu instrumentul. Dacă îți permiți luxul de a avea mai multe instrumente diferite, cred că poate fi interesant.

Cântați la Ateneu. Cum e scena Ateneului pentru dumneavoastră?

Am marele noroc de a fi cântat destul de des în ultimii ani pe scena Ateneului și e un loc special. Nu știu dacă este proiectat acustic să sune bine, dar faptul că scena este înaltă și sala este rotundă și de dimensiuni nu prea mari te face să te simți în control.

Eu simt cam controlul sunetului și-l aud cum se duce până în spate. Senzație pe care nu ai în sălile mari. Trebuie să te gândești și la asta cum se aude, nu poți doar să cânti așa cum îți vine. Mă simt foarte confortabil. Dar e și obișnuința.