În 2 septembrie 2025, binecunoscuta violoncelistă americană Alisa Weilerstein va concerta la București, pe scena Sălii Palatului, în cadrul festivalului internațional "George Enescu", alături de Orchestra Tonhalle din Zürich, condusă de dirijorul Paavo Järvi. Lucrarea propusă: Concertul nr. 2 pentru violoncel și orchestră de Dmitri Șostakovici, un opus emblematic din repertoriul secolului XX.

Cum vă amintiți experiența de la Festivalul Enescu din 2021 și colaborarea cu Orchestra de Cameră Radio?

Am petrecut momente minunate la prima mea participare la Festivalul Enescu împreună cu Orchestra de Cameră Radio. Îmi amintesc cu plăcere de acele zile petrecute la București. Am ascultat câteva concerte extraordinare din festival, cum ar fi cel al orchestrei Tonhalle din Zürich cu Paavo Järvi și cel al lui Maxim Vengerov. Ei îmi sunt prieteni buni și mi-a făcut plăcere să îi ascult și să îi întâlnesc la București, iar eu am interpretat atunci Variațiunile rococo de Ceaikovsi și un concert de Haydn. M-am simțit foarte bine și orchestra a fost foarte receptivă, a fost ca și cum cântam muzică de cameră. M-am simțit minunat.

Care este relația dumneavoastră cu muzica lui Enescu?

De fapt, am crescut ascultând muzica lui Enescu. Tatăl meu este violonist, mama mea pianistă, iar una dintre cele mai importante lucrări din repertoriul lor era Sonata a II-a de Enescu, deci am ascultat-o de foarte multe ori în interpretarea lor și m-am îndrăgostit de această muzică. Eu am cântat doar octetul enescian de mai multe ori, dar și alte lucrări din creația compozitorului român sunt pe lista mea de dorințe repertoriale. Îmi place foarte mult muzica sa. Cred că Enescu a fost unul dintre cei mai inspirați și creativi compozitori, o voce importantă a secolului XX și este minunat să vin în țara unde s-a născut.

Cum ați descrie relația dumneavoastră cu orchestra Tonhalle din Zürich și dirijorul Paavo Järvi?

Ne cunoaștem de mult timp. Am lucrat prima dată cu Paavo când era directorul muzical al orchestrei din Cincinnati, după care am colaborat cu el și Orchestre de Paris, iar anul trecut cu Estonian Festival Orchestra, ansamblul înființat de el. Am făcut multe proiecte împreună, dar nu am mai lucrat niciodată împreună cu orchestra Tonhalle din Zürich. Am mai colaborat cu ansamblul și alți dirijori, dar niciodată în această combinație. Este chiar minunat că avem ocazia de a cânta acum și abia aștept să interpretăm Concertul nr. 2 de Șostakovici, una dintre cele mai complexe lucrări dedicate violoncelului, în opinia mea, și una dintre partiturile mele preferate. Cu siguranță, mă voi simți foarte bine alături de o orchestră de calibrul celei din Zürich și sub bagheta lui Paavo Järvi, pe care îl consider un dirijor și un compozitor extraordinar. Este o colaborare pe care o aștept cu entuziasm.

Așa cum ați spus, în cadrul Festivalului Enescu veți interpreta Concertul nr. 2 pentru violoncel și orchestră de Dmitri Șostakovici, o lucrare pe care ați interpretat-o de multe ori, la fel ca și Concertul nr. 1, ambele numărându-se și printre creațiile concertante pe care le-ați înregistrat pe disc. Ce loc ocupă aceste două concerte în repertoriul dumneavoastră și cum ați descrie lucrările dedicate violoncelului din creația lui Șostakovici?

În ceea ce privește locul acestor lucrări în repertoriul meu, pot spune că sunt foarte importante. Încerc să promovez cât de mult pot aceste concerte, ba chiar sunt primele lucrări pe care le propun când sunt întrebată ce mi-aș dori să cânt cu orchestra într-un concert. Cât despre modul de abordare, Șostakovici, pur și simplu, transfigurează instrumentul, iar lucrările sale dedicate violoncelului sunt unele dintre cele mai captivante, iar acesta nu este cazul oricărui compozitor, de obicei aceștia au un mai mare talent în domeniul simfonic, dar în cazul lui Șostakovici poți vorbi, atât despre darul său de a scrie pentru orchestră, dar și despre capodopere în ceea ce privește scriitura pentru violoncel. Cel de-al doilea concert, în opinia mea, este cu adevărat desăvârșit. Eu mă gândesc la această lucrare ca la cea de-a 16-a simfonie a sa. Aici, orchestra și violoncelul solist sunt parteneri egali și cred că Șostakovici a creat o lucrare multistratificată, o lume incredibil de complexă. Bineînțeles, nu putem vorbi despre muzica pentru violoncel de Șostakovici, fără a-l menționa pe Rostropovici, care a fost pentru compozitor, nu doar un prieten și un confident, ci a și inspirat scrierea acestor lucrări. Noi, violonceliștii, îi suntem foarte recunoscători lui Rostropovici, deoarece este responsabil, în mare parte, pentru repertoriul violoncelului de secol XX, pe care îl avem.

Deoarece ați spus că ansamblul și solistul sunt parteneri egali în interpretarea acestui concert, v-aș întreba ce așteptări aveți din partea orchestrei?

Știu deja că va fi minunat, deoarece cunosc foarte bine orchestra Tonhalle din Zürich. Ei cântă extraordinar de bine orice lucrare și sunt, de asemenea, și foarte buni parteneri, în sensul că te fac să te simți ca și cum cânți muzică de cameră, îți dau impresia că nu există acea graniță dintre solist și ansamblu, adesea prezentă în cazul lucrărilor concertante și totodată ascultă și reacționează foarte bine la intențiile solistului. Acest al doilea concert face parte din creația târzie a lui Șostakovici și eu îl consider, într-un fel, ca o fereastră care îți permite să privești într-o lume sufletească interioară. Începe într-o atmosferă foarte introvertită unde îți poți imagina pe cineva care se privește pe sine în oglindă, fiind forțat să-și confrunte proprii demoni, momente care îți dau sentimentul că privești în sufletul cuiva. De asemenea, sunt și momente foarte explozive, altele nostalgice și bineînțeles că nu puteau lipsi umorul negru, ironia și sarcasmul caracteristice muzicii lui Șostakovici.

Discografia dumneavoastră cuprinde majoritatea lucrărilor pentru violoncel solo, așa că aș dori să ne spuneți care este, după părerea dumneavoastră, rolul înregistrărilor în cariera unui artist și în ce mod a influențat procesul de înregistrare, viziunea dumneavoastră asupra unei lucrări?

Cred că înregistrările sunt o parte importantă din cariera unui artist, fiind o experiență prin care putem învăța foarte multe. Desigur, ne dorim să facem înregistrări pentru a lăsa în spate o urmă, o moștenire. Într-un fel, ne dorim să atestăm documentar, ca să spun așa, un anumit moment din cariera noastră, din evoluția noastră. Într-un studio de înregistrări ai șansa de a face mai multe duble până când ajungi la rezultatul dorit. Personal, mi-a plăcut mereu acest proces. Este ca și cum stai tu cu tine, te privești în oglindă și îți studiezi fiecare por, fiecare cuvânt pe care îl rostești, iar dacă găsești orice care nu-ți place la tine și pe care ai dori să-l corectezi, atunci când faci o înregistrare, ești forțat să te confrunți cu acel lucru. Este un exercițiu psihologic interesant și important. De fiecare dată învăț foarte multe în studioul de înregistrări și ies o muziciană mai bună după fiecare înregistrare.