De 10 ori despre... înregistrări memorabile cu Ana Voinescu

18 februarie, 2012. Un moment istoric pe scena muzicii clasice. O audientă record aplauda în 20 de ţări, simultan, în 400 de teatre de cinema, din Statele Unite, din Argentina, Columbia, Brazilia. Toţi aplaudau o singură simfonie, o singură baghetă, mii de voci, pe scenă, două orchestre de primă mărime mondială, în transmisiunea directă de la teatrul Teresa Carreño din Caracas, Venezuela: Simfonia "celor o mie" de Gustav Mahler şi bagheta lui Gustavo Dudamel. Milioane de biletele s-au vândut în câteva ore pentru această performanţă cu care s-a încheiat, apoteotic, turneul Mahler al dirijorului venezuelean, în patria natală. Un grandios proiect al Filarmonici din Los Angeles sub directoratul lui Dudamel, care se afla în al treilea an, consecutiv, în fruntea LA Philharmonic, cu un contract prevăzut până în 2019. Şi pentru prima oară, orchestra americană cânta în Venezuela, împărţind scena teatrului din Caracas, oraşul natal al tânărului dirijor, cu Orchestra Simfonică Simon Bolivar - ansamblul său de suflet, acea bijuterie, cum o numeşte în presă NY Times, bijuteria care încoronează programul educaţional naţional al Venezuelei, numit El Sistema. Gustavo Dudamel, se afla aici în momentul de glorie al carierei sale, un profil de megastar, de ce să n-o recunoaştem: este cel mai tânăr şi electrizant star al baghetei de la începutul acestui secol. Musical America l-a numit pe Gustavo Dudamel muzicianul anului 2013. Iar megaproducţia sa cu Mahler, a 8-a, este unul dintre cele mai vândute, astăzi, documente audio-video din industria clasică a înregistrărilor, făcând ca auditoriul record al evenimentului din februarie 2012 să ia proporţii, cu fiecare DVD achiziţionat de melomani, cu fiecare iTunes descărcat de pe net. Odată cu acestea, în toamna lui 2012 casa Deutsche Grammophon a lansat şi varianta Blu Ray - discul optic cu megastocare de date, la aceeaşi calitate HD, aşa încât şi cele mai pretenţioase "urechi" de discofil, să fie tentate să-l adauge în colecţie.

De ce Gustavo Dudamel? Dacă citim printre rândurile presei, care, în NY Times, titra: "Mahler e ok. Dar Gustavo... e uimitor", putem subînţelege din că faima nu coincide întotdeauna cu realizările, chiar şi atunci când acestea sunt pe măsură. De ce Dudamel, din atâtea talentate baghete de astăzi? Pentru că are în spate o poveste. Pentru că dincolo de colosul aparatului vocal şi orchestral implicat în acest proiect, dincolo de talent, carismă, de dinamismul debordant al tânărului dirijor venezuelean, dincolo de zulufii simpatici care dansează efectiv în faţa orchestrei şi a publicului odată cu muzica pe care "purtătorul" o dirijează, proverbialii cârlionţi în vânt ce au făcut subiectul multor pictoriale, dincolo şi de zâmbetul său molipsitor, se află... povestea. Gustavo Dudamel reprezintă împlinirea acelui vis, frumos, de care tocmai am amintit, El Sistema: să crezi că muzica clasică, nu doar că nu aparţine unei elite, dar să o arunci ca pe un colac de salvare, de pe scena de concert în cele mai rău famate periferii, din Venezuela, drept şansă, drept alternativă, în viaţa unor copii care, în casa improvizată în vreo baracă, au avut parte doar de sărăcie, de abuzuri, de adulţi refugiaţi în alcool? Să le arăţi că arta, muzica clasică, le poate oferi o altă perspectivă asupra vieţii, ei bine, totul ar fi părut o utopie fără succesul lui Dudamel, fără impresionanta ascensiune a Orchestrei Simfonice Simon Bolivar a Venezuelei, alcătuită din tineri, formaţi ca şi el, în acest incredibil proiect, social-artistic naţional, El Sistema.

De la DVD-ul cu Gustavo Dudamel şi primul aur, din istorie - pe placă de ebonită, Enrico Caruso, în 1907 -, industria discografică este cea căreia îi datorăm astăzi memoria unor interpretări de referinţă de pe scena muzicii clasice. Sigur, un top al acestora, o selecţie, este greu de asumat. Valoarea unei interpretări nu ţine nici de vânzările record şi nici de premiile obţinute. În spate poate să stea, de cele mai multe ori, exact ca în cazul lui Dudamel, o poveste care convinge. Sau o promovare inspirată, un moment oportun ca adresabilitate, al unui anumit concert, cum a fost cazul celor trei tenori: Carreras, Domingo şi Pavarotti, în finala Cupei Mondiale de Fotbal jucată la Roma în 1990. Poate sta şi o extravaganţă sau o controversă care stârnesc interesul audienţei mai mult decât o intimă apropiere dintre muzician şi compozitorul interpretat.

Aşa încât nu vă invit la un top ten al discurilor clasice, ci - mulţumindu-i Cristinei Comandaşu pentru selecţia interpreţilor - în cele 10 întâlniri de la Radio România Muzical, vă invit mai degrabă la parcurgerea câtorva dintre înregistrările memorabile ale muzicii clasice, din toate timpurile.

Ana Voinescu