Sonata op. 2 pentru pian si vioara

Cu Sonata op.2 pentru pian si vioarã pãsim mai direct în lumea emotionalitãtii enesciene, desi - subliniez - este vorba de Enescu, cel de la nici 16 ani împliniti. Ca si în precedenta compozitie, se vãdeste de la început calitatea tehnicã - as zice - ireprosabilã, surprinzãtoare la un muzician de aceastã vârstã. Reamintesc totusi cã Enescu a început sã scrie muzicã încã din copilãrie, iar la data compunerii Sonatei op. 2 era deja autorul, între altele, al unui Cvintet cu pian si a trei dintre cele patru Simfonii de scoalã, fãrã a mai pune la socotealã diverse Uverturi, pãrti de quartete, s.a.m.d. Era deci un muzician cu întinsã experientã, excelent scolit la Viena si - de doi ani - la Conservatorul din Paris, unde începuse compozitia cu Massenet si o continua la celebra clasã a lui Gabriel Fauré, coleg fiind cu Maurice Ravel si cu Florent Schmitt.
Sonata op. 2 mãrturiseste cunoasterea aprofundatã a creatiei unor Beethoven, Schubert, Schumann si Brahms, aceasta mai cu seamã în pãrtile I si III; (în treacãt subliniez cã, dupã modelul francez, sonatele de pian si vioarã ale lui Enescu contin trei pãrti, nu patru cum cel mai adesea cuprind cele din muzica germanã).
Dar existã în acest opus 2 o paginã exceptionalã, de certã originalitate deja enescianã: este vorba de miscarea centralã, Quasi Adagio. Interesantã pe planul culorilor, al registratiei, al ideilor propriu-zise, ingenioasã prin încorporarea unui frumos fugato ce dovedeste încã o datã gustul pronuntat pentru polifonie al compozitorului, dar mai ales impresionantã prin calitatea emotiei pe care o degajã, foarte caracteristicã pentru creatia de mai târziu a autorului nostru. Un fel de paginã premonitorie.
Sigur, Sonatele ulterioare ne vor purta cãtre alte adâncimi psihice; rãmâne totusi aceastã primã lucrare (într-unul din genurile de predilectie ale muzicianului) grãitoare, atât prin tehnicitatea ei, cât mai ales prin expresivitate.

(Emisiune difuzatã la Radio România Muzical în 8 februarie 2005)