Portret de compozitor - Cesar Franck
Înapoi la: Emisiuni
Cesar Franck IX
Publicat: Joi, 11 Februarie 2010
, ora 9.30
...1888... Mai puțin de doi ani până la definitiva înălțare la Ceruri a acestui Sfânt laic – cum îl numește Buenzod. Parcă simțind momentul despărțirii de această lume, acum operează Cesar sintezele definitive...
Nu pentru că ar fi fost dator în vreun fel vieții, ci pentru că așa simte. Chiar și în genul liric, pentru care nu are nici o afinitate, răspunde doar cu aceeași supușenie binecunoscută voinței familiei, locul lui Nicolas-Joseph fiind luat acum de fiul său George, devenit universitar și antropolog amator. Va mai scrie o operă cu aceeași soartă cu Hulda – o singură primă prezentare, după moartea lui, și desigur nici o apreciere din partea publicului. În zadar a încercat George ulterior să-l prezinte drept un veritabil Wagner al francezilor – istoria a arătat altceva. Așadar, nici Ghizelle nu va reuși ceea ce Manon a lui Massenet îi adusese compozitorului – o avere în fiecare an!!!
Din nou se apleacă asupra melodiei, iar ultima piesă în gen – Procesiunea – se va înscrie alături de Nocturna pe linia favoritelor cântăreților și publicului... Procesiunea – un lied din sfârșitul vieții celui care fusese predestinat să devină un pianist virtuoz care să încânte nobilele făpturi din saloane... Cel care trebuia să rivalizeze cu contemporanii săi Liszt, Marmontel sau Pauline Viardot. A propos de această pianistă devenită cântăreață ... Îi scrisese ... un lied, Amintirile pe versuri de Chateaubriand... Din corespondența lui Franck reiese că s-au mai întâlnit de-a lungul anilor, invitat s-o acompanieze în diverse serate – ca în cea din ianuarie 1860...
...Este vremea la care se va întoarce și la genul vocal-simfonic – prin succinta cantată după Psalmul 150...
... În economia singurei simfonii scrise de Cesar la sfârșitul vieții sale, ca un sumum al elementelor de măiestrie acumulate – ce răspunde psihologiei lui care se lăsa cucerit mai ales de formele tripartite –, partea centrală este de fapt o concentrare într-un tot a două mișcări obișnuite ale simfoniei tradițional cvadripartite – cea lentă și scherzo-ul jucăuș și fantezist.
Nu pentru că ar fi fost dator în vreun fel vieții, ci pentru că așa simte. Chiar și în genul liric, pentru care nu are nici o afinitate, răspunde doar cu aceeași supușenie binecunoscută voinței familiei, locul lui Nicolas-Joseph fiind luat acum de fiul său George, devenit universitar și antropolog amator. Va mai scrie o operă cu aceeași soartă cu Hulda – o singură primă prezentare, după moartea lui, și desigur nici o apreciere din partea publicului. În zadar a încercat George ulterior să-l prezinte drept un veritabil Wagner al francezilor – istoria a arătat altceva. Așadar, nici Ghizelle nu va reuși ceea ce Manon a lui Massenet îi adusese compozitorului – o avere în fiecare an!!!
Din nou se apleacă asupra melodiei, iar ultima piesă în gen – Procesiunea – se va înscrie alături de Nocturna pe linia favoritelor cântăreților și publicului... Procesiunea – un lied din sfârșitul vieții celui care fusese predestinat să devină un pianist virtuoz care să încânte nobilele făpturi din saloane... Cel care trebuia să rivalizeze cu contemporanii săi Liszt, Marmontel sau Pauline Viardot. A propos de această pianistă devenită cântăreață ... Îi scrisese ... un lied, Amintirile pe versuri de Chateaubriand... Din corespondența lui Franck reiese că s-au mai întâlnit de-a lungul anilor, invitat s-o acompanieze în diverse serate – ca în cea din ianuarie 1860...
...Este vremea la care se va întoarce și la genul vocal-simfonic – prin succinta cantată după Psalmul 150...
... În economia singurei simfonii scrise de Cesar la sfârșitul vieții sale, ca un sumum al elementelor de măiestrie acumulate – ce răspunde psihologiei lui care se lăsa cucerit mai ales de formele tripartite –, partea centrală este de fapt o concentrare într-un tot a două mișcări obișnuite ale simfoniei tradițional cvadripartite – cea lentă și scherzo-ul jucăuș și fantezist.