Astăzi vă invit să îl descoperim pe oboistul Alexandru Păvăloiu, născut în 1991 la Băicoi.

Am auzit foarte multe lucruri bune și frumoase de la colegii tăi din orchestra Operei Naționale bucureștene, unde în prezent ești prim oboist. Alexandru, ce te-a făcut să cânți aici? Îți place opera în mod deosebit?

Tot timpul am avut o pasiune pentru operă. Mi-aduc aminte, când aveam vreo 13 ani am primit un CD cu Maria Callas, cu arii din opere, îl ascultam cu foarte mult drag. Le știam pe toate. În 2021, anul trecut, a fost un concurs organizat de Opera Națională București pentru oboi și oboi/corn englez. Am participat la ambele concursuri și am fost admis pentru cel de oboi solo. A fost o experiență minunată, atât muzicală, cât și umană și personală, iar acum profit și mă bucur foarte mult de această oportunitate.

Ai vreun spectacol favorit din cele în care ai cântat până acum la București?

Am avut o experiență foarte frumoasă când am cântat pentru prima dată Giselle, baletul de Adolphe Adam. Este o lucrare cu foarte multe solouri pentru oboi și m-am simțit introdus în lumea suferinței și a dramei pe care o trăiește Giselle în această lucrare și am rezonat perfect cu muzica.

Înainte de a reveni la București aveai deja foarte multă experiență de cântat în orchestră. Ai colaborat cu ansambluri din Germania, din Franța, din Cipru, ai cântat și într-o orchestră în Danemarca. De ce ai revenit în România?

Simțeam nevoia unei întoarceri și a unei legături cu țara mea natală, cu oamenii, cu sufletul muzicii românești, cu modul în care muzicienii de aici se pregătesc, fac lucrurile, cântă, interpretează. E ceva aparte și lucrul acesta l-am descoperit fiind în afara României, o întoarcere la sine și m-am bucurat foarte mult când am avut această oportunitate să încerc să cânt aici.

Ești foarte cosmopolit. Vorbești și multe limbi străine, dovada faptului că ai locuit în diverse părți ale Europei pentru perioade mai lungi de timp. Ai studiat oboiul la Ploiești, apoi la București, la Universitatea de Muzică, ai studiat însă și la Weimer, la Berlin, la Lyon, la Paris și la Bruxelles, pare că ești mult prea tânăr ca să fi avut atâta experiență profesională, dar iată că e adevărat. Ce anume te-a făcut să-ți dorești să te perfecționezi mai mult?

Fiecare școală din diverse țări ale Europei propune o anumită metodă nouă de a te apropia de textul muzical, de interpretare, de perfecționarea muzicală și artistică. În Germania mi-am dorit să învăț rigoarea textului muzical, rigoarea oamenilor, a mentalității, detaliul, iar în Franța, în Lyon și Paris am făcut un an de Erasmus. Tot timpul am iubit Franța și modul în care oamenii cântă, se exprimă, interpretează. Acolo am putut să apreciez foarte mult și să-mi dau seama de sunet, ce înseamnă sunetul, rezonanța lui, în interiorul nostru, cum îl proiectăm, cum ne ascultăm, timpul pe care ni-l luăm în a interpreta foarte multe aspecte care țin de interior și de sunet și de suflet. Iar la Bruxelles a fost în ultima mea etapă de studii, o perfecționare în vederea audițiilor de orchestră, a repertoriului orchestral, a detaliilor solo-urilor de orchestră.

Ai rămas apropiat de unul dintre maeștrii tăi, dintre profesorii tăi? Există cineva cu care te sfătuiești în continuare?

Am rămas în contact cu profesorul de la Paris, David Walter Walter, am participat la mai multe cursuri de măiestrie cu el, am rămas în contact, apoi am rămas în contact și cu profesorul meu de la Bruxelles și bineînțeles și cu profesorii pe care i-am avut în România - domnul Florenel Ionoaia și Dan Bândilă din facultate, respectiv din liceu. Sunt foarte recunoscător fiecăruia pentru tot ceea ce am învățat.

Spune-mi, te rog, în tot parcursul profesional al tău, au existat cumva și, nu știu dacă nepărat cursuri în sine, dar discuții despre pregătirea mentală pe care trebuie să o aibă un instrumentist înainte de a apărea pe scenă?

Am avut anumite cursuri care țin de pregătirea mentală și de pregătirea artistului, în vederea cântării pe scenă. În Germania, un mental training și de asemenea, cursuri care țin de limbajul corporal, care mă ajută foarte mult. De asemenea și exerciții, tehnica Alexander, lucruri care ajută să te conștientizezi mult mai bine și să intri în contact cu tine, cu corpul tău, respirație, diafragmă, tot ce ține de corp, poziție, rezonanță, zona capului, poziția mâinilor, a picioarelor, absolut orice.

Foarte interesant. Practici în continuare o rutină înainte de a intra să cânți?

Sunt anumite exerciții pe care mi le-am însușit, la care revin din când în când atunci când simt nevoia în sensul acesta, dar în momentul interpretării e foarte important să știi să recunoști semnalele pe care corpul ți le dă, să te ajuți de corp sau să nu, în anumite momente. Și toate aceste materii pe care le-am avut, de exemplu în Germania în studiile de licență în Weimer, mă ajută în prezent foarte mult. Majoritatea claselor actuale au și anumite ore de training mental sau de controlare a emoțiilor pe scenă, de yoga, procesul acesta de conștientizare a corpului, ceea ce este foarte important pentru mine.

Pare că te-ai concentrat pe partea de ansamblu orchestral. Sunt convinsă că ai avut și experiențe la nivel cameral. Există un ansamblu din care faci parte în mod permanent?

Am avut un ansamblu cameral din care am făcut parte, un Trio cu oboi, pian şi fagot, cu care am activat în timpul în care am fost în Berlin. Acum din păcate, drumurile noastre au devenit foarte diferite și sper din tot sufletul ca acum, în perioada aceasta, să pot să mă dedic și muzicii de cameră. Oboiul sigur este un instrument solistic, dar sunt foarte multe posibilități în orchestră, în repertoriul orchestral și cred că majoritatea oboiștilor se concentrează mai mult pe partea aceasta orchestrală.

Ai amintit fagotul, spuneai că ai făcut parte la Berlin dintr-un trio cu pian și fagot și eu mi-aduc aminte foarte bine că una dintre fostele mele colege de clasă de la Liceul de Muzică din Ploiești, Mariana Păvăloiu, sora ta, este ea însăși fagotistă. Este o diferență destul de mare de vârstă între voi, de șapte ani. De ce ai ales tu să studiezi oboiul şi nu fagotul?

Eu am venit direct în clasa a V-a, am început studiile mele muzicale, la clasa domnului Dan Bândilă, în Ploiești. Sora mea a avut un rol foarte important în tot acest parcurs și început muzical al meu, pentru că eram foarte familiarizat cu instrumentele de suflat, faptul că cineva se dedică și studiază acasă atâtea ore. Mi-aduc aminte că priveam cu foarte multă admirație și îmi plăceau studiile, piesele, partea muzicală, ascultam cu foarte mult drag. Apoi am început de fapt și am continuat în clasa domnului Dan Bândilă cu oboiul. Primul meu contact cu oboiul a fost într-o biserică, într-o seară. Am ascultat un Trio foarte neobișnuit, cu un clarinet, oboi și pian. Sunetul oboiului pur și simplu mi-a mers direct la suflet, deși familia mea voia ca eu să merg mai mult pe clarinet. Nu, am zis, eu vreau la oboi. Și atunci, experiența a fost așa: am mers la clasa domnului Dan Bândilă și el mi-a spus - tu ai avea o ambușură mult mai bună pentru clarinet. De ce nu vrei să te înscrii la clarinet? Am rămas pe gânduri, puțin dezamăgit, nu înțelegeam de ce toată lumea vrea ca eu să merg să studiez clarinet. Eu voiam oboi. Și atunci, văzând că tot insist, mi-a zis: uite, o să facem câteva luni de probă și dacă ambușura ta, mușchii feței vor deveni ce trebuie pentru a susține un sunet pentru oboi, atunci o să începi din clasa a cincea cu oboiul. Am făcut foarte multe exerciții cu ancia, foarte multe exerciții de respirație și după câteva luni mi-a zis, sigur, poți să începi. Este totul în ordine. Era instrumentul la care eu trebuia să fiu.

Spune-mi, cum a fost trecerea asta, la un liceu de muzică? Ai fost ajutat de sora ta, Mariana, sau știai deja niște lucruri de acasă? Nu știu daca părinții voștri sunt muzicieni sau nu. 

Părinții noștri nu sunt muzicieni, dar tot timpul au avut o feblețe pentru muzică. Sigur, sora mea m-a ajutat foarte mult, dar în clasa a V-a, când copiii care încep pentru prima dată muzica au ore suplimentare de teorie muzicală. În acel timp, doamna profesoară Rodica Rădulescu  se ocupa de aceste clase și am învățat foarte, foarte mult, într-un timp foarte scurt. Adică, într-un an am recuperat doi sau trei ani față de colegii care au studiat clasele I-IV și atunci, așa ușor, ușor, până în clasa a IX-a, nivelul de cunoștințe se aliniază cu nivelul general al clasei.

Foarte bine. Felicitări! Era clar că asta s-a întâmplat, dar mă gândeam că poate a fost un moment greu, un prag mai dificil.

În momentul respectiv nu l-am perceput așa.

Pentru că erai pasionat de ce făceai.

Exact și cred că nici colegii cu care am început în clasa a V-a, iar acele ore suplimentare chiar ajutau foarte mult (și cele de solfegiu, și cele de dictat).

La final îmi întreb de obicei invitații unde se văd într-un viitor ideal. Dar, pentru că noi am parcurs drumul invers cronologic și am ajuns acum cu discuția în copilăria ta, la începuturile tale muzicale, mă gândeam că pare că îți trăiești visul din copilărie. Ce altceva visai să devii?

De pe la 10 ani am început să-mi doresc să cânt la oboi și nu știu dacă în momentul respectiv eram conștient că vreau să fiu un oboist profesionist, dar știam cumva că vreau să rămân în lumea artistică, în lumea muzicii. Și oboiul a fost, cred, unealta prin care eu m-am putut și pot încă să mă exprim. Sunt foarte recunoscător pentru faptul că pot să fac lucrurile acestea și pentru faptul că am inspirație.