Muzica românească postbelică Înapoi la: Emisiuni
Opere (2)
Publicat: Duminică, 30 Mai 2010
, ora 15.00
A ales teme din istoria sau prezentul comunist al României, dar și temele mari ale literaturii universale (de la Eschil la Moliere și Shakespeare, de la Caragiale la Marin Sorescu și Mircea Eliade). Muzica operelor a inclus sursa folcloric-românească, mai mult ori mai puțin abstractizată, sau a apelat la serialism și la medii electronice. Structura operelor putea fi tradițională (în acte, tablouri, scene, arii) sau nonconformistă, în opere-oratorii, opere-colaj, opere radiofonice. Și această enumerare pe două paliere ar putea continua cu multe alte exemple.
Ați ascultat un fragment dintr-o operă de cameră, Secretul lui Don Giovanni, de Cornel Țăranu. În 1969, compozitorul clujean propune această ”farsă muzicală” (cum o intitulează) care nici nu vine neapărat în continuitatea lui Mozart, nici nu e intimidată de vestita dramma giocoso clasică. Țăranu imaginează propriul personaj Don Giovanni, într-un mozaic de stiluri și o scriitură vocal-instrumentală, caracteristică genurilor camerale. Ansamblul instrumental e de altminteri restrâns, suntem la mare distanță de grand-opera sau alt tip de spectacol fastuos. Lipsa de prejudecăți în exprimarea stilistică anunță parcă un postmodernism românesc: Țăranu sugerează sonorități medievale, dar scrie și serial, nu evită nici jazzul. Orice unealtă e potrivită pentru a realiza muzical o satiră cu elemente de teatru absurd dar și de commedia dell’arte.
După 1990, compozitorii de opere – chiar atunci când sunt clar afiliați modernismului – par din ce în ce mai convinși de faptul că genul operei trebuie să fie versatil dramaturgic, să comunice cu publicul. Poți experimenta într-o serie de modalități scenice, într-un teatru cântat, dar atunci când scrii operă propriu-zisă te situezi totuși într-o zonă mai accesibilă, cu atât mai mult când adopți un libret comic.
Am ascultat săptămâna trecută ceva din Telegramele lui Vieru pe text de Caragiale, iar acum un fragment din opera Revuluția de Adrian Iorgulescu. Evident că, pentru compozitorii de opere, Caragiale furnizează material inepuizabil. Atunci când comediile sale neîntrecute se transformă în libret de operă, compozitorul nu poate rezista tentației “bășcăliei” balcanice, transpusă muzical. Mă refer la O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu (1934, rev.1950), precum și la două diferite configurări ale piesei Conu Leonida față cu reacțiunea, una aparținând lui Matei Socor (cu același titlu, 1976), cealaltă cu titlul Revuluția (1991), semnată de Adrian Iorgulescu. Întorsături melodice “orientale”, integrarea unor fragmente de marș, romanță, vals, muzică de flașnetă, sugestia mahalalei orășănești de la sfârșitul secolului 19, toate acestea încărcate cu o funcționalitate ironică, se alătură în opera lui Iorgulescu sublinierii comicului de limbaj din piesa lui Caragiale. Va propun, în încheiere, o altă operă comică, Münchhausen de Dan Dediu, din 2002.
Postmodernisme și fuziuni? Da, dacă alături coerent tonalul de modal, de dodecafonic și spectral; dacă poți combina în spirit contemporan numere de operă ca Humoreske, Passacaglia, Cake-Walk, Ragtime, Cabaletta, Pas-de-deux, Frottola, Musette, Peșrev, Gigue etc. Ah, și să nu uit: Humoreska e cu Mozart și Stravinski, Ragtime e în formă de rondo, iar Visarea nu ne conduce spre Träumerei a lui Schumann, ci spre Pierrot lunaire de Schönberg… N-aș vrea să-mi iau rămas bun de la dumneavoastră, ascultătorii a peste 30 de emisiuni despre muzica românească postbelică, prin vreun discurs mincinos, fie el și al lui Münchhausen. Legendarul personaj ne molipsește însă de bună-dispoziție, iar la el minciuna e o convenție pe care toți o cunoaștem. Adevărul rămâne să-l căutăm, ascultând curioși muzici mai vechi sau mai noi din ultimii 60 de ani. Ca și adevărul, muzica vie, aceea contemporană cu noi, merită să fie cunoscută.
Ați ascultat un fragment dintr-o operă de cameră, Secretul lui Don Giovanni, de Cornel Țăranu. În 1969, compozitorul clujean propune această ”farsă muzicală” (cum o intitulează) care nici nu vine neapărat în continuitatea lui Mozart, nici nu e intimidată de vestita dramma giocoso clasică. Țăranu imaginează propriul personaj Don Giovanni, într-un mozaic de stiluri și o scriitură vocal-instrumentală, caracteristică genurilor camerale. Ansamblul instrumental e de altminteri restrâns, suntem la mare distanță de grand-opera sau alt tip de spectacol fastuos. Lipsa de prejudecăți în exprimarea stilistică anunță parcă un postmodernism românesc: Țăranu sugerează sonorități medievale, dar scrie și serial, nu evită nici jazzul. Orice unealtă e potrivită pentru a realiza muzical o satiră cu elemente de teatru absurd dar și de commedia dell’arte.
După 1990, compozitorii de opere – chiar atunci când sunt clar afiliați modernismului – par din ce în ce mai convinși de faptul că genul operei trebuie să fie versatil dramaturgic, să comunice cu publicul. Poți experimenta într-o serie de modalități scenice, într-un teatru cântat, dar atunci când scrii operă propriu-zisă te situezi totuși într-o zonă mai accesibilă, cu atât mai mult când adopți un libret comic.
Am ascultat săptămâna trecută ceva din Telegramele lui Vieru pe text de Caragiale, iar acum un fragment din opera Revuluția de Adrian Iorgulescu. Evident că, pentru compozitorii de opere, Caragiale furnizează material inepuizabil. Atunci când comediile sale neîntrecute se transformă în libret de operă, compozitorul nu poate rezista tentației “bășcăliei” balcanice, transpusă muzical. Mă refer la O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu (1934, rev.1950), precum și la două diferite configurări ale piesei Conu Leonida față cu reacțiunea, una aparținând lui Matei Socor (cu același titlu, 1976), cealaltă cu titlul Revuluția (1991), semnată de Adrian Iorgulescu. Întorsături melodice “orientale”, integrarea unor fragmente de marș, romanță, vals, muzică de flașnetă, sugestia mahalalei orășănești de la sfârșitul secolului 19, toate acestea încărcate cu o funcționalitate ironică, se alătură în opera lui Iorgulescu sublinierii comicului de limbaj din piesa lui Caragiale. Va propun, în încheiere, o altă operă comică, Münchhausen de Dan Dediu, din 2002.
Postmodernisme și fuziuni? Da, dacă alături coerent tonalul de modal, de dodecafonic și spectral; dacă poți combina în spirit contemporan numere de operă ca Humoreske, Passacaglia, Cake-Walk, Ragtime, Cabaletta, Pas-de-deux, Frottola, Musette, Peșrev, Gigue etc. Ah, și să nu uit: Humoreska e cu Mozart și Stravinski, Ragtime e în formă de rondo, iar Visarea nu ne conduce spre Träumerei a lui Schumann, ci spre Pierrot lunaire de Schönberg… N-aș vrea să-mi iau rămas bun de la dumneavoastră, ascultătorii a peste 30 de emisiuni despre muzica românească postbelică, prin vreun discurs mincinos, fie el și al lui Münchhausen. Legendarul personaj ne molipsește însă de bună-dispoziție, iar la el minciuna e o convenție pe care toți o cunoaștem. Adevărul rămâne să-l căutăm, ascultând curioși muzici mai vechi sau mai noi din ultimii 60 de ani. Ca și adevărul, muzica vie, aceea contemporană cu noi, merită să fie cunoscută.