Datând din 1806, este cel mai vechi ansamblu din Elveţia şi a contribuit semnificativ la renumele Lucernei ca unul din centrele muzicale de pe glob. Se mândreşte cu jocul în egală măsură echilibrat şi intens dintre tradiţie şi inovaţie, cântând repertoriul clasico-romantic şi lucrări contemporane în primă audiţie.

Cum şi de ce a fost înfiinţată Orchestra Simfonică din Lucerna?

La acea vreme Lucerna era guvernată de legi foarte liberale, o stare de fapt legată de influenţa francezilor stabiliţi în oraşul nostru. Dacă Napoleon a venit în Elveţia nu doar cu intenţii prietenoase, ocupând o parte a ţării, în acelaşi timp prin el regulamentele de funcţionare a sălilor de concert au devenit deschise. Pe atunci teatrul era o formă de amuzament care nu era permisă peste tot; în Lucerna însă, da, şi de aceea oraşul era foarte avangardist. În Zürich, cel mai mare oraş din Elveţia, din care ar putea fi mai lesne de imaginat că provine cea mai veche orchestră din ţara noastră, stăpânea confesiunea lui Huldrych Zwingli, o formă aspră a protestantismului. În Lucerna însă existau săli de concert, comunitatea îndrăgea muzica, voia să aibă reprezentaţii şi de teatru şi de operă şi avea nevoie, pentru aceasta, de o orchestră.

Ce fel de muzician trebuie să fii pentru a deveni membru al Orchestrei Simfonice din Lucerna, Numa Bischof-Ullmann?

Căutăm bineînţeles cei mai bine pregătiţi instrumentişti, care să aibă şi o personalitate puternică. Atunci când scoatem posturi la concurs şi facem audiţii, primim cereri din întreaga lume - graniţele, cu adevărat, nu mai există. Calitatea celor pe care îi ascultăm este de un nivel incredibil de înalt; dacă scoatem un post de artist instrumentist vioară, muzicienii se prezintă nici mai mult nici mai puţin decât cu Concertul lui Brahms - am putea să-i invităm să urce direct pe scenă în faţa publicului! Ne aflăm într-un mediu foarte competitiv, orchestra noastră cu o istorie de 200 de ani cântă într-un oraş al muzicii la nivel mondial, într-o sală foarte bună, Centrul de Cultură şi Congrese din Lucerna. Suntem comparaţi şi măsuraţi cu marile orchestre din lume care vin în oraşul nostru în fiecare vară, iar aceasta ridică foarte mult cerinţele tuturor - ale noastre în raport cu noi înşine şi ale dirijorului de la muzicienii săi.

Dirijorul şef al Orchestrei Simfonice din Lucerna este astăzi tânărul James Gaffigan. Ansamblul a lucrat cu mulţi dirijori, de generaţii diferite: Sir Neville Marriner, Peter Eotvoş, Vasili Petrenko. Cum contribuie fiecare din aceştia la istoria orchestrei, ce urme lasă?

În mod deosebit amprenta personalităţii lor muzicale, ca şi curajul de a-ţi susţine punctul de vedere şi viziunea asupra muzicii. Sunt oameni care au forţat limitele a ceea ce este cu putinţă să fie făcut - interpretativ, tehnic, ceea ce a avut o influenţă benefică asupra nivelului la care cântăm noi. Nu suntem niciodată suficient de buni, întotdeauna trebuie să ne reinventăm, să ne reconsiderăm poziţia. Vrem să facem Brahms, muzică din perioada clasică, dar, referindu-mă la Peter Eotvoş pe care l-aţi menţionat, vrem să interpretăm şi muzica de astăzi şi cea de mâine. Cred că toţi cei cu care am colaborat sunt marii noştri profesori, sau, mai frumos spus, marii noştri mentori, cei care ne inspiră.

Orchestra Simfonică din Lucerna programează într-adevăr foarte multă muzică nouă. Cât de important credeţi că este pentru public şi pentru instrumentişti acest tip de muzică?

Extraordinar de important! Muzica nouă este cu atât mai semnificativă cu cât vine din însăşi tradiţia noastră. Imaginaţi-vă câte simfonii de Haydn am fi avut astăzi dacă nu ar fi existat patronatul Esterhazy - ce vreau să spun este că nu putem niciodată să încetăm să ne gândim că arta are nevoie de oameni cu viziune, care privesc înainte. Ceea ce se naşte se poate să nu aibă impact pe moment, de aceea am dorit să ne aducem şi noi contribuţia la dezvoltarea acestor idei, şi sperăm, desigur, să asistăm şi la naşterea unor capodopere. Este însă foarte important să interpretăm şi muzica deja intrată în repertoriu de secole. Nu facem programe în totalitate contemporane, ci le inserăm în cadrul unei idei conducătoare. Am avut o serie de concerte dedicate marelui compozitor german contemporan Wolfgang Rihm, care ne-a făcut onoarea să accepte să scrie special pentru noi. Ideea a fost aşa - l-am întrebat dacă vrea să scrie, pentru fiecare din cele patru simfonii ale lui Brahms, câte un comentariu muzical. Fără să ezite, ceea ce considerăm un gest de mare prietenie faţă de noi, a spus da, mă interesează chiar foarte mult! De aici s-a dezvoltat un proiect foarte incitant şi atractiv pentru toţi cei care am luat parte la el: mai întâi pentru compozitor, apoi pentru instrumentiştii care au lucrat timp de săptămâni întregi cu un mare artist al zilelor noastre, apoi pentru publicul care nu a auzit doar 10 minute de muzică de Rihm, ci, dacă vreţi, 60 de minute! Ca reflexie a muzicii lui Brahms se aude cea a lui Rihm; asculţi Brahms şi auzi deodată altceva acolo, te întrebi cum a scris el asta, cât este Brahms şi cât este Rihm aici? Se crează astfel un flux, o interacţiune, deosebit de interesante.

Orchestra Simfonică din Lucerna oferă în cadrul stagiunii sale şi concerte de noapte. De unde a pornit această idee?

De la faptul că sunt de părere că muzica se potriveşte oricărui moment al cadranului orar, nu doar acelui "19.30" când ne îmbrăcăm la costum şi intrăm în sala de concert. Muzica este o parte a vieţii noastre. De aceea există aceste concerte de noapte, când oamenii care au asistat la concertul de mai devreme se pot relaxa - ca şi artiştii, care se bucură să interpreteze genul acela de lucrări scurte, celebre, aflate între favoritele lor. Este o situaţie în care toată lumea câştigă şi publicul şi organizatorii. Facem de asemenea şi concerte de prânz, matinee, concerte la ora ceaiului. Ideea mea a fost că ritualul acesta al concertelor în abonament, care are de altfel ceva foarte frumos, este şi un pic rigid în structură, şi trebuie să-l îmblânzim puţin, să aducem mai multă spontaneitate în venitul la concert din punctul de vedere al felului în care se face muzică şi din cel al nostru, al gazdelor - fără a renunţa, desigur, la calitate.

Aveţi şi o serie de concerte pentru copii!

Într-adevăr, această latură a activităţii noastre este foarte importantă! Pentru a reveni la o întrebare de mai devreme, cea referitoare la muzica nouă - cred că o interpretăm tocmai pentru a înţelege mai bine tradiţia din care venim. Trebuie să gândim şi înapoi, şi înainte. Cum pot copiii recunoaşte valoarea muzicii clasice de astăzi? Acum casele în care membrii familiei alcătuiesc împreună un cvartet de coarde sau cântă la pian sunt din ce în ce mai rare - poate găsim mai degrabă jocuri electronice şi, dacă suntem norocoşi, un pian electric! Trebuie să ne apropiem copiii, să le prezentăm vitalitatea şi vibraţia muzicii. Facem mult în această direcţie - mergem în şcoli, îi chemăm pe copii să stea printre muzicienii din orchestră.

Un ansamblu simfonic este definit, printre diferite aspecte, de sunetul ei. Cum definiţi, Numa Bischof-Ullmann, sonoritatea Orchestrei Simfonice din Lucerna?

Aş spune că este foarte agilă, pentru că se adaptează foarte bine foarte multor stiluri. Noul nostru dirijor şef, James Gaffigan, acordă foarte multă valoare faptului că o orchestră se preocupă de respectarea caracteristicilor stilstice. Aceasta înseamnă că avem o modalitate de interpretare pe cât de corectă pe atât de vie, şi că putem sta cu capul sus în faţa ansamblurilor care sunt specializate în interpretarea pe instrumente istorice. Noi cântăm muzica lui Bach fără să ne fie teamă, fără să gândim că ar trebui să o lăsăm în grija formaţiilor cu instrumente de epocă. În privinţa muzicii din repertoriul romantic, vrem să-i imprimăm o calitate proaspătă, o transparenţă particulară, mai ales că noi nu suntem o orchestră mare, nu avem 120 de muzicieni aşa cum au alte ansambluri. Noi am pus accentul pe o distribuţie inspirată din Şcoala de la Mannheim - adică facem Brahms cu 12 viori prime, poate adăugăm câteva în plus, aşa cum simţim că ne cere sala noastră de concert, dar în general ne dorim ca muzica noastră să aibă o sonoritate lejeră.

Aţi colaborat şi cu pianistul Radu Lupu. Care este relaţia dumneavoastră cu muzica şi muzicienii din România?

Aţi spus deja unul din cele mai mari nume ale artei româneşti - ne amintim de acele două concerte în care l-am avut invitat pe Radu Lupu ca de un moment de glorie pentru noi. Revenind puţin la ce vorbeam mai devreme, apropo de felul în care interpretăm noi Brahms - pentru un concert pentru pian de Brahms cu Radu Lupu nu ai nevoie de 150 de muzicieni: este ceva magic, ceva de esenţă interiorizată, nu trebuie să scoţi un sunet puternic, ci un sunet bun. Ceea ce de altfel este şi un crez al meu personal. Apoi bineînţeles că numele lui Enescu ne este familiar, colaborăm de asemenea cu Lawrence Foster, dirijorul de origine română care este un bun prieten al nostru şi cu care lucrăm cu multă plăcere. Nu uit să vorbesc despre pianista stinsă de curând din viaţă într-un mod atât de tragic - Mihaela Ursuleasa, cu care am avut din nefericire posibilitatea de a programa doar muzică de cameră şi ne pare foarte rău că nu am putut să facem împreună un concert cu orchestră. În general, muzica din această zonă a Europei ne este foarte familiară - includem lucrări din repertoriul rus, inevitabil programăm Bartok. Uneori graniţele în muzică sunt foarte laxe, uneori nu poţi spune exact de unde anume vine o muzică, pentru că sunt atâtea izvoare comune. Aceasta se vede cu atât mai uşor în muzica tradiţională, unde circulaţia, migraţia motivelor sonore sunt fascinante. Ungaria, Bulgaria, România, sunt ţări a căror muzică ne atrage foarte mult.

După interviu, Numa Bischof-Ullmman, intendantul Orchestrei Simfonice din Lucerna, a spus într-un e-mail că ţine în mod special să menţioneze, chiar şi în afara dialogului înregistrat, că muzica lui Dinu Lipatti-compozitorul este foarte importantă pentru artiştii elveţieni.