Doamnă Doina Ruști, sunteți autoarea volumului "Zavaidoc în anul iubirii", acesta fiind și titlul cărții pe care ne-o veți prezenta astăzi. Ce v-a inspirat să scrieți acest volum? Ce v-a atras la Zavaidoc și la această atmosferă vibrantă a Bucureștiului interbelic?

Ooo, sunt foarte multe întrebări! Ele se leagă de o singură experiență. Despre Zavaidoc am auzit și eu ca oricine încă din copilărie, fără să realizez adevărata valoare a acestui artist, până într-o zi când am dat de un mic text din Universul și, nu știu, n-am putut să mă mai detașez. Era un text legat de o grădină de Dorobanți unde cânta Zavaidoc. Și, intrând din ce în ce în muzica interbelică, mi-am dat seama că Zavaidoc a dominat în primul rând anii nebuni, începuturile anilor '20 până-n '23, și despre perioada asta aproape că nu avem date pentru că înregistrările sale au fost mai târziu, radioul a apărut câțiva ani mai târziu. De aceea, am încercat să mă întâlnesc cu Zavaidoc într-un an în care el era tânăr, nu existau practic rivali în jurul lui, nu exista încă un concept de muzică urbană și mi s-a părut cu mult mai valoros să scot din înregistrările vechi, mai ales din cele făcute de radio, și să-l aduc în perioada lui de maxim potențial; pentru că fiecare om, oricât de căzut ar fi, oricât de bătrân ni s-ar părea la un moment dat sau jerpelit, are o perioadă a lui de glorie când ar fi putut să facă orice, să răstoarne munții, de exemplu. Și la acea perioadă am încercat să mă duc și să-l regăsesc pe Zavaidoc în anumite melodii.

Ce surse documentare ați folosit?

Am pornit, în primul rând, de la ziarul Universul, pe care l-am citit integral tot anul 1923, constatând că a fost un an plin de evenimente, cu foarte multe întâmplări - de la o răpire care a ținut multe pagini ale ziarului, la o crimă enigmatică de pe strada Moșilor, la un atentat la viața regelui, la niște falsificatori de documente care nu puteau fi prinși... Toate aceste evenimente mi-am dat seama că fac parte din subsolul muzicii lui Zavaidoc. Zavaidoc era foarte legat de cotidian, de faptul imediat și, practic, ducea mai departe fără ostentație moda acelor lăutari care luau câte un eveniment cald și-l duceau din poartă-n poartă prin tot Bucureștiul în secolul anterior. Îi văd deja, erau un fel de jurnaliști... îi văd deja povestind despre cum s-a însurat cineva, despre cum și-a rupt cineva o mână ș.a.m.d. Iar Zavaidoc face lucrul ăsta pe un alt palier, cântă despre evenimentele importante, calde, e foarte inventiv, inventează versuri și am vrut să-l văd în această situație de creator al arhitecturii cotidiene într-un mod în care discurile rămase, înregistrările rămase în urma sa nu ne-o spun. Am observat că absolut fiecare melodie a sa este foarte narativă, are o mulțime de lucruri mărunte spuse sintetic și care se leagă de ceva actual, de ceva care este trăit în mod evident.

Și pe această idee am creat "Zavaidoc în anul iubirii", încercând să fac din anul 1923 unul al începutului muzicii urbane, pentru că Zavaidoc nu este un simplu lăutar. Asta mi-a plăcut foarte mult. Vreau să spun că el cânta operetă, cânta jazz chiar într-un subsol de pe strada Fântânii (astăzi, Berthelot) - asta mi se pare foarte important - și, totodată, bineînțeles, era un fel de rege al grădinilor bucureștene, fiind legat în primul rând de muzica folclorică. A adunat folclor cred că din toată țara. Este conștient de actul ăsta. Îl văd trecând prin război, trecând prin evenimentele extraordinare care au marcat anul 1923, dezbătând odată cu toată lumea constituția din 1923... Apropo de asta, chiar exista un documentar care a rulat de nu știu câte ori pe bulevardul Elisabeta, la cam toate cinematografele, unde Zavaodic cânta înainte de film și, de aceea, mi-l imaginez dezbătând.

Pe de altă parte, există un mic anunț la radio legat de bombardamentul din 1944, de bombardarea casei lui, de fapt, și se spune în acest mic comentariu că printre lucrurile dispărute din casa lui Zavaidoc în urma acestui bombardament se află și niște memorii. Și mi-a plăcut să studiez și latura asta, să-l văd pe Zavaidoc scriind, încercând să iasă din epoca lui. Era de o curiozitate extraordinară, era histrionic, era un personaj, dar un personaj care se leagă direct de anii nebuni, de 1923 cu precădere.

Mi-aș dori foarte mult ca cine citește această carte să se gândească la faptul că există o vârstă superbă pentru fiecare om, pentru cititorul respectiv, și această vârstă nu trebuie ratată. Ea este cea în care poți să faci orice și nu mai contează ce se întâmplă după aceea în viața ta. De aceea, iubirea nemaipomenită a lui Zavaidoc pentru Matilda aș vrea să fie citită în această cheie. Și, într-un fel, să-i invit pe cititorii mei să se gândească la timpul superb prin care au trecut, la vârsta pe care au trăit-o cu exuberanță și cu forța aia pe care n-o mai regăsim după aceea în viață pe măsură ce trec anii.

În general, de ce trebuie să citim? Cu ce ne ajută pe noi lectura în viața de zi cu zi?

Sigur că lectura face parte din mentalul omenesc. Oamenii sunt preocupați de reprezentare, de desen și, bineînțeles, de scris. Dovadă, rețelele sociale care sunt pline și de text. Oamenii n-au renunțat, așa cum se crede, la lectură. Există astăzi un alt tip de lectură, una participativă. Oamenii vor să citească și să intre în poveste, să participe, s-o modifice, să scrie despre ea. Și cred că ne aflăm abia la începutul acestei schimbări, cred într-o lectură mult mai complexă și cred, totodată, că literatura se va modela după ea.