Doamnă Valentina Sandu Dediu, care este titlul cărții pe care ne-o veți prezenta astăzi?

Am oscilat între două autoare preferate. Am vrut inițial să vă povestesc despre Ludmila Ulițkaia și să încep cu amintiri și cu felul în care bunicul meu învățător, dar și prizonier la ruși din 1943 până în 1948, deși detesta ideologic, se poate înțelege, cultura rusă mi-a dat să citesc în copilărie și adolescență romane de Tolstoi și Dostoievski și apoi vroiam să continui să vă spun cum eu la vârstă matură am descoperit forța uluitoare a altei prozatoare de limbă rusă, Ludmila Ulițkaia. Rareori am simțit o asemenea fascinație față de un scriitor cum mi s-a întâmplat citind romanul Imago, o frescă excepțională a vieții intelectuale și artistice din Uniunea Sovietică a deceniilor VI, VII, VIII, din secolul trecut și în plus cum eu studiez ca muzicolog diverse aspecte ale muzicilor românești dintr-un regim totalitar găsisem teme înrudite în acel roman. Dar acum m-am răzgândit și am ales să vorbesc de Ioana Pârvulescu și de modul în care învăț permanent de la ea să-mi cizelez stilul de a scrie. Admir enorm la Ioana Pârvulescu firescul și eleganța unei exprimări total lipsite de clișee, rafinamentul și umorul, pasiunea pentru istorie și pentru oraș. Inițial, Ioana Pârvulescu a reușit încă din tinerețe să modeleze un tip de scriere inedită în literatura română la intersecția dintre eseu și roman.

Mă gândesc la cele două volume ale sale despre București în intimitatea secolului XIX și întoarcere în Bucureștiul interbelic. Fermecător este felul în care ea nu neglijează lucrurile mărunte din viețile personalităților istorice din arhitectura și din sufletul unor locuri. Simt, citind, cercetarea vastă care a stat la baza acestor cărți, dar ea trece în penumbră pentru că se fură o savuroasă narațiune. Mai departe, pasul către romanul Viața începe vineri și în fine, am ajuns la subiect, deci pasul către Viața începe vineri pare atât de firesc. Bucureștiul finalului de secol XIX este scena unei povești palpitante, cu tentă fantastică și tema preferată a autoarei, timpul. E vorba și de călătorie în timp și de zi, mister, istorie, în orice caz, plonjez ca cititor într-o lume în care simți aromele gastronomiei, vezi moda și mijloacele de transport, clădirile și oamenii de atunci. Nu poți rezista să nu citești și un soi de continuare în romanul Viitorul începe luni. E un alt fel de călătorie în timp unde trecutul, prezentul și viitorul se amestecă și te fac să reflectezi. După toate acestea, eu mi-am dorit să citesc, firește, fiecare roman care mai apare semnat de Ioana Pârvulescu pentru a simți vocea ei caldă, optimistă, ironia elegantă care transpar mereu în paginile ei. Inocenții, romanul unei vechi case din Brașov, prevestirea, recompunerea poveștii biblice a lui Iona, ultimul ei roman, Aurul Pisicii, un roman de dragoste. Toate acestea au tangențe cu timpul, mereu cu timpul, cu realitatea, cu imaginația și fantasticul.

De ce trebuie să citim și cu ce ne ajută pe noi lectura în viața de zi cu zi?

E greu să vă dau un răspuns fără să cad eu însămi într-un clișeu. Lectura este clar că te face să gândești, ajută cu siguranță rețelele neuronale să se dezvolte, te îmbogătește cu experiențe noi, fascinante, și nu mă refer neapărat la lectura unor texte academice sau cerute de școală, mă refer la romane. Eu sunt o mare cititoare de beletristică, de romane, de nuvele și lumile descoperite acolo te îmbogățesc cu siguranță.