Încercăm să facem o anatomie a ideii de muzician de succes, de carieră de succes. Sunteți manager, sunteți violoncelist strălucit, profesor de succes, inițiator de festivaluri, cât de greu este drumul acesta pe o scenă clasică?

Mulțumesc pentru invitația de a purta această discuție. Greu? Nu mi s-a părut greu. Adevărul este că în viață, dacă mă refer strict la profesia mea de violoncelist nu mi s-a părut rău nimic din ceea ce am vrut să fac, pentru că dacă îți dorești un lucru sau dorești să se împlinească între lucrurile pe care le gândești, le duci până la bun sfârșit și nu ai acea greutate că este ceva imposibil. Ba da, este posibil dacă îți dorești și știi cum să ajungi la un rezultat care să împlinească, așa cum am spus, unul dintre proiectele pe care ți le-ai propus. Greutatea poate să însemne cu totul altceva în cazul realizării unor proiecte, să ai piedici uriașe, nu le-am avut. Cineva să nu dorească să împlinească proiectul, nu s-a întâmplat acest lucru. Cu alte cuvinte, rolul meu de a aduna toate energiile pozitive de unde se puteau, că erau sponsorizări, că erau finanțări, că erau persoane care te ajutau să împlinești un lucru și dacă le aduci pe toate împreună, acest lucru iată, ajunge la un rezultat pozitiv.

Sigur că dumneavoastră aveți atu-ul propriei cărți de vizită, ca muzician, ca interpret, dar pe de altă parte, eu sunt convins că ați mers pe un drum, de multe ori, nearat, să-l numim, în calitate de organizator al festivalului de la Sinaia, Enescu și muzica lumii, inițiator al orchestrelor de tineret. Ce calități îți trebuie ca să nu abandonezi? Sunt convins că nu ești primit întotdeauna cu pâine și sare, nu?

Este adevărat. Dacă mă refer acum strict la unul dintre aceste două proiecte pe care le-ați amintit mai devreme, înființarea orchestrelor de tineret ale României, acest proiect s-a născut dintr-o analiză proprie a mea, când fiind solist concertist am concertat cu toate orchestrele simfonice ale României și o analiză atentă mi-a dezvăluit că orchstrele românești se cam prăbușeau, pentru că pregătirea tinerilor,f fiind și profesor, deci priveam și din perspectiva unui profesor, de ce anumite orchestre, cu anumiți muzicieni nu reușesc să se ridice la un standard mai ridicat, pentru că pregătirea lor era nepotrivită pentru a cânta într-un ansamblu orchestral. De aici a pornit această idee de a face ceva. Sigur, nu puteam să privesc astfel decât ca un proiect privat, pentru că mi-am dat seama că școala în sine nu reușește. Este foarte complicat pentru un sistem de învățământ să-și schimbe de azi pe mâine planuri, să schimbe mentalitatea profesorilor, elevilor, directorilor de școală, părinților.

Și probabil și legislația, nu?

Și legislația, dar aici mă refer în mod special la mentalitate, pentru că acest proiect era un proiect de schimbare de mentalitate. Pentru că toți insistau și mergeau pe ideea de a produce soliști pentru România. Să cânte toți, dacă se poate să fie cei mai buni violoniști de pe glob, să fie cei mai buni violonceliști, pianiști ș.a.m.d. Realitatea era destul de crudă, pentru că la sfârșit, poate nici măcar 1% dintre cei care studiază nu ajung în poziția de a fi solist concertist, așa cum speranțele erau de mici. Și atunci o bună parte, ca să nu spun două treimi dintre cei care studiază instrumentele de orchestră în mod special ajung în orchestre simfonice și ca ei să se simtă confortabili trebuia să fie pregătiți ca atare și cu mentalitatea potrivită, ca să nu aibă acel sentiment pe care eu l-am întâlnit foarte des, de persoane nefericite, frustrate că locul lor nu e acolo. Cu alte cuvinte, am început acest proiect de schimbare de mentalitate. Acum fac o scurtă paranteză să spun că nu-mi era străin acest domeniu, pentru că, chiar înainte de revoluție am câștigat câteva concursuri internaționale și am fost invitat la orchestre de tineret din Europa, cunoșteam mecanismul prin care acești tineri erau selectați și puși în situația de a crea împreună. Acest lucru mi l-am dorit și pentru România, pentru că am știut că acesta este un lucru dătător de speranțe pentru viitor. Ceea ce s-a și întâmplat, pentru că astăzi mă uit deja la distanță de 15 ani de când au luat ființă orchestrele de tineret ale României. Sunt pe categorii de vârstă, le-am dezvoltat pe parcurs, pentru că inițial era o singură orchestră de tineret. Mi-am dat seama după ce am coborât la vârste mai mici și la orchestra Sinfonietta, după aceea la orchestra Junior, că acești tineri, selectați din întreaga Românie, foarte buni instrumentiști de altfel, să descopere din timp ce înseamnă frumusețea de a fi alături de un coleg, să cântați împreună și să creați împreună o stare, o imagine, o energie, s-o creați împreună, s-o oferiți altora. Deci, iată cum acest proiect l-am început din dorința ca tânăra generație să iubească ceea ce vor face de fapt toată viața. Și iubirea pentru această profesie, pe care am văzut-o de fapt la multe orchestre profesioniste care veneau la festivalul Enescu nu se regăsea și la orchestrele românești. Am început acest proiect cu acest, poate părea un ideal cam sus pentru o singură persoană persoană să poată să reușească, dar era un punct de plecare, pentru că mi-aș dori ca, pornind de la acest proiect pe care l-am început, ca în fiecare oraș din România cu centru universitar să existe orchestre de tineret locale, municipale sau cum vreți să le numim noi, care să meargă cu acest proiect mai departe, așa cum există de altfel în Germania, cu toate orașele mari, Munchen, Berlin sau Frankfurt. Poate așteptăm, în viitor să existe la Cluj, în București, Iași, Timișoara ș.a.m.d.

Pentru inițiativa dumneavoastră sunt convins că nu de la început ați avut o susținere financiară din partea statului. Bănuiesc că acuma există, însă întrebarea mea este următoarea: cât de complicat este să pui pe picioare inițiative de felul acesta în România, găsind propriile resurse de finanțare? Cât de greu este sau cât de ușor?

La momentul respectiv a început ca un proiect privat. Am avut o finanțare consistentă în fiecare an de la FCN pentru că am depus acest proiect și a avut succes chiar de la început, dar insuficientă pentru a duce până la bun sfârșit un proiect de genul acesta. Și aici a intervenit latura umană pot să spun, a artistului Marin Cazacu, cunoscând părinți de violonceliști, prieteni care aveau la rândul lor prieteni care aveau o mică afacere de genul acesta, o firmă privată care ar fi putut să contribuie cu ceva și au contribuit. Așa am adunat mai multe energii pozitive, ca să le numesc așa - aceste firme și de la fiecare, câte puțin, câte puțin, am împlinit acest proiect care a funcționat în fiecare an din 2008 până în 2014, când proiectul s-a dezvoltat foarte mult și ideea de a avea doar un singur proiect anual era insuficientă, mai ales că între timp au apărut celelalte orchestre de tineret pe categorii de vârstă mai mici și era nevoie de finanțare și mai mare. Ele s-au acumulat, au devenit mai consistente și aceste participări să spunem, "prietenești" au dus la realizarea acestor proiecte până la capăt, iar din 2014, așa cum ar fi trebuit să fie dintotdeauna, Orchestra Română de Tineret și toate celelalte orchestre de tineret au intrat într-o instituție publică a Ministerului Culturii, pentru că toate orchestrele de tineret din întreaga lume sunt finanțate de Ministerul Culturii. Este un proiect extrem de important pentru oricare stat european care dorește ca tânăra generație să fie educată și să aibă o educație complementară la ceea ce reușește să ofere statul respectiv. Iar acest tip de orchestre, pentru că sunt orchestre naționale în care să se regăsească muzicieni din întreaga țară, cei mai buni de altfel, duce la o dezvoltare distributivă, în așa fel încât ei sunt pregătiți la cel mai bun nivel și după aceea vor fi angajați în orchestrele din întreaga Românie și toate orchestrele vor profita de această mentalitate să spune, schimbată, pozitivă, în care dragul de a cânta alături de alte persoane și de a crea împreună devine o normalitate.