Aș vrea să începem cu o întrebare fundamentală, cred eu, despre acest parcurs: de ce opera?

Pentru că principalul ei vehicul este vocea umană, pur și simplu. Cel mai fascinant instrument muzical. De asta, opera.

Cum este lumea operei mai ofertantă pentru un muzicolog și de ce nu, pentru un ascultător decât domeniul simfonic, să spunem?

Bănuiesc că în orice direcție aș fi apucat-o ca muzicolog, aș fi găsit suficientă motivație să investesc tot atâta pasiune și muncă, așa cum am făcut specializându-mă în operă la radio. Dar, într-adevăr, cu cât am avansat mai mult în cunoașterea repertoriului operistic, cu atât mi s-a părut mai interesant și m-am lăsat întrutotul captivată de acest domeniu. În primul rând, istoria operei ca gen, este de departe cea mai interesantă din istoria muzicii, fiind legată, mai mult ca oricare alta, de condițiile istorice și sociale ale epocii. Apoi, o partitură de operă, cred că se știe, întrece în complexitate orice partitură simfonică prin simplul fapt că aduce în discurs vocea umană ca parte solistică sau ansamblu coral și nu în ultimul rând, opera oferă muzicologului cel mai vast și interesant domeniu de cercetare din punctul de vedere al interpretării ei, atât muzical, cât și dramaturgic, atât ca versiune dirijorală, cât mai ales din punct de vedere vocal. Niciodată nu poți epuiza cercetarea sau cunoașterea fenomenului operistic. Ba, dimpotrivă. Cu cât afli mai multe, cu atât ai nevoie, mâine, să afli de două ori mai mult. Și te regăsești, într-un fel, captiv în interiorul acestui fenomen. Iar aceasta este fascinația pe care am remarcat că o exercită opera, nu numai asupra muzicienilor, ci și asupra publicului ei.

Care este originea acestei înclinații pe care o aveți pentru lumea operei?

Am mai spus și cu alte ocazii. Iubirea mea pentru operă s-a născut târziu, și abia după vreo cinci ani de la angajarea în radio ca redactor la secția de muzică de operă și operetă. Cu totul întâmplător, primul post scos la concurs de Redacția Muzicală în primăvara anului 1990, după aproape un deceniu în care nu se făcuseră angajări, fusese cel de redactor de operă. Iar eu, intrată în al șaselea an de asiduă colaborare cu Radioul am găsit normal să mă năpustesc spre el, fără să știu exact ce aveam să fac în această secție, colaborările mele desfășurându-se cu secțiile de Actualitate muzicală și Simfonic, până la atunci. Totuși m-am înscris la concurs. L-am luat și am început lucrul. Lucrul, adică să alcătuiesc programe muzicale de operă pentru cele trei canale ale Radioului. La vremea respectivă, Redacția Muzicală având ca principală îndeletnicire, „plombarea” în general, a golurilor dintre alte emisiuni. Ideea unui post care să emită exclusiv muzică clasică, fiind curată utopie. Ori, foarte curând aveam să realizez că secția de operă era departamentul pentru care eram cel mai puțin pregătită și că nu am altceva de făcut decât să încep să ascult operă și să merg la operă, să citesc despre operă și să ascult din nou, cu partitura în mână. Așa că mi-am petrecut ore întregi în cabina 49, derulând bandă după bandă din integralele de operă pe care le avea fonoteca noastră. Fonoteca Radio, reprezentând pe atunci, sursa noastră de documentare și obiectul muncii. În orice caz, pe măsură ce golurile mele s-au umplut a prins contur și proiectul serii de operă. Emisiunea pe care o realizez săptămânal din anul 1995. În fapt, cea mai longevivă emisiune de muzică clasică de după 1989 și singura difuzată pe cele două posturi culturale ale Radioului Public, Radio România Muzical și Radio România Cultural.

Orice astfel de proiect, precum cel pe care l-ați întreprins și continuați să îl întreprindeți, acela de a oferi publicului român toate noutățile din lumea operei are o idee de bază. Care este ideea de la care ați plecat?

Mă întrebi care a fost ideea de la care am plecat. În 1995, când mi s-a oferit spațiul de emisie, generos, foarte generos, de trei ore, de care secția de operă dispunea sâmbăta, în tronsonul orar 19-22, am pornit pur și simplu de la ideea de a oferi ascultătorilor o prezentare a integralelor de operă existente în fonoteca radio, cât mai tentantă, într-un limbaj accesibil, bazat pe informații de ultimă oră, atât cât se putea la vremea respectivă, fără internet și calculator și cu o exemplificare muzicală imediată, care să-mi susțină opinia. Apoi, în urma unei discuții cu colega mea Alice Mavrodin, excelent muzicolog și o mare iubitoare de operă, am aflat că în secția Schimburi muzicale internaționale, la care ea lucra, primea constant printre așa numitele colete muzicale și înregistrări live de operă, de care nu se ocupa nimeni și care zăceau nevalorificate în dulapul secției. Și într-o bună zi, am luat tot ce am găsit operă în acel dulap, cu gândul doar să mă informez și să ascult pentru mine într-o primă etapă. Când mi-am dat seama însă, ce comoară descoperisem, mi-am dorit să arăt comoara și ascultătorilor Serii de operă. Și am început colaborarea cu secția Schimburi muzicale internaționale prin care am comandat și am primit, înregistrate pe casete DAT, spectacole de operă pe cele mai mari scene lirice ale lumii, pe care mă străduiam să le difuzez apoi, într-un interval de cel mult patru săptămâni. Astfel, Seara de operă a devenit peste noapte, singura emisiune a redacției care oferea ascultătorilor ei posibilitatea de a accesa genul muzical pe care îl promova - opera - la prezent. Pentru că eu însămi eram înnebunită să acult și să cunosc tot ce se întâmpla în actualitatea atât de fascinantă a teatrului liric, iar opera la prezent este și azi ideea de bază a emisiunii și misiunii mele radiofonice.

Ați contribuit de asemenea, la lansarea postului Radio România Muzical. Aș vrea să ne vorbiți puțin despre idealurile pe care le împărtășeați cu colegii de atunci.

De fapt am fost editorul postului Radio România Muzical, de la înființare până în anul 2004. Adică, omul care i-a gândit primele ore de emisie, primele grile de emisiuni, primele conținuturi, alături de directorul fondator al postului, doamna Mihaela Doboș, un om pe care l-am respectat enorm. Cu ce idealuri m-am aruncat eu însămi în aventura numită azi Radio România Muzical? Cu idealul de a oferi melomanilor, ceea ce știam că avea melomanul german. Adică muzică clasică în flux continuu sau emisiuni numai despre muzică clasică. Locuisem în perioada 1993-1995 în Germania și ascultasem astfel de posturi, așa că în 1996, când conducerea Societății Române de Radiodifuziune a hotărât să lanseze în eter postul nostru, eu aveam o experiență aș zice, chiar mai importantă decât dacă aș fi lucrat ca redactor la un asemenea post. Aveam obiectiva experiență de ascultător, cu pregătire de redactor radio. Un ascultător și redactor radio care își luase notițe și care analizase atât ce era bun, cât și ceea ce îl nemulțumise la posturile de muzică clasică germane. M-am aruncat deci în aventura Radio România Muzical cu cel mai aprig entuziasm și toate forțele mele, recunoscătoare că pot să construiesc ceva necesar în peisajul cultural românesc și convinsă că noi toți cei de atunci puteam să susținem o ofertă editorială, capabilă, nu numai să corespundă dorințelor melomanilor români, ci chiar să rivalizeze cu oferta editorială a unor posturi europene cu tradiție, ca France Musique, BBC3 sau WDR3, adică Westdeutscher Rundfunk, postul pe care eu l-am asculat cu preponderență în Germania.

Transmisiunile internaționale, sub genericul Seara de operă au început relativ timpuriu în istoria Radio România Muzical. Cum vă amintiți primul astfel de moment?

Evident că mi-amintesc de parcă a fost ieri momentul primei transmisiuni directe la Seara de operă. Dar, mai înainte, aș vrea să refac în spiritul adevărului preambulul întrebării tale spunând apăsat că transmisiunile directe internaționale au început la Radio România Muzical cu acea seară de 1 februarie 1998, când am preluat în transmisiunie directă primul spectacol de la faimosul teatru Metropolitan din New York. Cu numai câteva zile în urmă, Societatea Română de Radiodifuziune achiziționase o stație proprie de satelit, iar prima întrebuințare a acelei stații la nivel de instituție a fost așadar, pentru un spectacol de operă și sunt extrem de mândră de acest fapt, comentat de mine, în orb din studioul noului post Radio România Muzical și de fapt, nu numai în orb, ci fără să fi avut un desfășurător al transmisiei sau măcar în căști, prezentarea colegilor de la Radio Metropolitan, așa cum am în prezent. În 1998 eram încă departe de mijloacele de comunicare de azi, fără internet, fără chat și fără nici o legătură directă cu Radio Metropolitan Opera International prin care se fac aceste transmisiuni. Mă agățasem de o oportunitate și atât, iar oferta artistică din acea seară, adică debutul excepționalului bariton clujean Alexandru Agache pe scena Teatrului Metropolitan din New York, cu unul dintre rolurile sale de referință, Simon Boccanegra, a fost un argument puternic ce a pledat în favoarea acelui demers. Și acum îmi amintesc cum m-a privit doamna Doboș când m-a întrebat scurt: Poți? Da. Și am făcut tot ce mi-a stat în putință să ofer în acea seară o transmisiune radiofonică de operă demnă de scena de pe care preluam pentru întâia oară un spectacol internațional. Cu interviuri înregistrate prin telefon, cu marele Domingo, partenerul lui Agache în acel Simon Boccanegra și bineînțeles cu Alexandru Agache. Dacă a fost stres? Firește. Dacă am avut emoții la microfon? Sigur că da. Simțeam că leșin. Dar după transmisiune am știut că aceea era calea. Și mulțumesc odată în plus Mihaelei Doboș că a netezit tot în jurul meu atunci și m-a lăsat să fac acea primă transmisiune directă internațională. Dacă mi-ar fi spus cineva că peste 13 ani voi ajunge să comentez chiar de la fața locului din studioul Radio Metropolitan Opera din New York operă, nu l-aș fi crezut. Și totuși s-a întâmplat. Prima oară pe 5 martie 2011. Și din nou într-o premieră absolută pentru postul nostru. Apoi în 2012, în 2013 s-a întâmplat să ajung să fac reportaje întregi și să cunosc dincolo de culise Teatrul Metropolitan din New York. În plus, cu fiecare an din 1999 încoace s-au adăugat noi scene de pe care am preluat spectacole în direct. Astfel, să comentezi de pildă, în fiecare 7 decembrie deschiderea noii stagiuni la Teatrul Scala din Milano a devenit deja o tradiție.

O întrebare pe care poate, publicul nostru și-a pus-o de mai multe ori: cum vă alegeți invitații pentru comentarea unei transmisiuni?

Spre deosebire de concertele simfonice, spectacolele de operă au pauze mai mari între acte, de cel puțin 30 de minute și aproape întotdeauna sunt câte două pauze. Așa că, încă de la primele transmisiuni directe m-am gândit că ar fi oportun să ofer în acele minute de pauză de muzică opinii la cald ale unor invitați. Pe cine puteam să invit? Pe Costin Popa, Anca Florea, Cristina Sârbu, cei mai importanți critici muzicali ai noștri. Pe dr. Stephan Poen la transmisiunile directe la Scala, pentru că locuia în Italia și cunoștea viața muzicală italiană în general din interior. Pe Maria Slătinaru Nistor, Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, artiști care au cântat pe scena Teatrului Metropolitan din New York sau pe cea a Operei de Stat din vieneze, de unde preluam în acel moment spectacolul, uneori chiar aceeași partitură. Când Radio România Muzical a început să preia în direct spectacole din Festivalul „Richard Wagner” de la Bayreuth a fost nevoie de o întreagă echipă de realizatori muzicali, în primul rând, pentru că pauzele dintre actele unui spectacol wagnerian sunt de câte o oră la Bayreuth și am făcut echipă cu colege precum Irina Hasnaș, Ligia Ardelean, Mihaela Soare, Anca Ioana Andriescu, Veronica Orha și mai de curând cu Irina Vasilescu.

Transmisiunile din cadrul Festivalului de la Bayreuth sunt fără îndoială, o provocare.

Sunt cea mai mare provocare pentru mine, deoarece conțin, așa cum am spus, cel puțin două ore de pauză, pe care nu le poți umple doar cu comentarii referitoare la cum se cântă în acel spectacol. Opera wagneriană în sine necesită multe explicații decât oricare altă operă, explicații pe mai multe paliere, mitologice, filosofice, psihologice, nu numai explicații muzicale. Așa că pentru transmisiunile directe de la Bayreuth am avut invitați de la istoricul de artă Răzan Theodorescu și specialistul în istoria religiilor Bogdan Tătaru-Cazaban, până la muzicologul Ada Brumaru, dirijorul Ludovic Bacs, compozitorul și muzicologul francez de origine română Costin Cazaban și muzicologul româno-german Irina Paladi plus excepționale eseuri radiofonice realizate pentru transmisiunile noastre de personalități precum Andrei Pleșu, Ion Vianu, Valeriu Râpeanu, interviuri acordate nouă în exclusivitate de artiștii aflați în distribuția spectacolelor de la Bayreuth și nelipsitele introduceri în muzica wagneriană cu prezentarea laitmotivelor realizate de muzicologul Alice Mavrodin, fosta noastră colegă din Radio. Pregătirea celor șapte transmisiuni directe din festivaluri Wagner de la Bayreuth în fiecare an, începea în consecință cu aproape două luni înainte de primul gong.

În 2020, la scurt timp după începerea pandemiei globale ați demarat seria Un virus numit operă. Ați observat vreo schimbare în decursul interviurilor pe care le-ați întreprins în cadrul acestei serii?

De fapt, dialogurile realizate sub genericul numit Un virus numit opera au fost gestul meu de solidaritate cu acei artiști care știam foarte bine că pierdeau spectacole și debuturi importante din cauza pandemiei cu COVID. A fost un proiect născut în câteva zile cu sprijinul Asociației pentru Muzică, Artă și Cultură din care fac parte, preluat de Radio România Muzical și gândit de mine ca un contrapunct la izolarea aproape totală impusă de starea de urgență în primăvara anului 2020. Lumea, mi se părea și mie o corabie fără catarge, iar ideea de a intra în dialog online cu 21 artiști lirici în cele aproape două luni cât a durat proiectul a fost cumva o bucurie pentru toți. În plus, a fost și prima inițiativă din spațiul public care a adus în discuție îngrijorările artiștilor de operă din acea perioadă, care a dezbătut chestiunea cântatului de acasă, a galelor de operă exclusiv online, înlocuind spectacolele cu public, problema recitalelor cu sala goală, dar și a studiului cu profesorul sau pianistul aflat departe, pe Skype. Până la urmă, proiectul a însumat 18 dialoguri video, ce au reliefat cred, întregul mozaic al introspecțiilor artistului contemporan și vreau să le mulțumesc și cu această ocazie minunaților mei interlocutori, Anita Hartig, Ioan Hotea, Ruxandra Donose, Valentina Naforniță, Teodor Ilincăi și Paula Jancek, Adela Zaharia și Bogdan Taloș, Ramona Zaharia și Bogdan Baciu, Vlad Iftinca, Celia Costea, Bogdan Mihai, Cristina Păsăroiu, Laura Tătulescu, Rodica Vică, Roxana Constantinescu, Gabriel Bebeșelea, Aurelia Florian, Sorin Coliban și George Vârban. În total, 21 artiști români de top care ne-au făcut destăinuiri, ne-au cântat în exclusivitate și ne-au primit în casele lor, făcându-ne cumva izolarea mai ușor de acceptat. Și aceasta a fost schimbarea pe care, personal am observat-o la ei, la privitorii noștri, la mine, după proiectul Un virus numit opera. Am acceptat izolarea ceva mai ușor.

Cum vedeți drumul parcurs de Radio România Muzical până acum?

Un drum destul de greu, plin de obstacole, dar și de oportunități pentru noi, realizatorii de emisiuni muzicale.

Și eventual, care credeți că este viitorul?

În conjunctura politico-socială actuală, sincer, habar n-am. Îi doresc însă acestui post - la elevarea căruia am contribuit și contribui la rândul meu prin emisiunile pe care le fac - viață lungă și cât mai multe succese.