Celebrul dirijor Vasily Petrenko se află și astăzi, 17 aprilie 2025, la pupitrul Orchestrei și Corului Filarmonicii "George Enescu". În programul serii figurează Simfonia a II-a în minor, "a Învierii", de Gustav Mahler. În ipostază solistică evoluează soprana Katerina Knezíková și mezzosoprana Roxana Constantinescu.

În Simfonia a II-a, "a Învierii", Mahler propune o viziune religioasă asupra vieții de apoi, marcată de o interpretare personală, în care iubirea reprezintă calea mântuirii. Cum interpretați dumneavoastră fondul ideologic al discursului muzical?

Cred că e vorba de o combinație între cele două viziuni - a sa personală și cea consacrată, religioasă. Este foarte potrivit să o interpretăm în Săptămâna Mare, bineînțeles. Pentru Mahler nu este vorba doar despre salvarea prin iubire, ci și prin adorarea naturii și a ciclului vieții, nu doar despre sufletul care ajunge în altă lume și apoi învie și se înalță prin acest "Aufersteh'n", ci și despre întreaga natură și ciclul etern al regenerării - pe care îl regăsim în anotimpuri, în ciclul apei, de exemplu - toată acestă transformare constantă. Astfel, pentru Mahler, lucrurile sunt îmbinate.

Este, de asemenea, vorba despre conflictul său personal, despre drama de a fi fost forțat încă de la început să muncească din greu și să fie foarte puțin răsplătit, ca și compozitor. Prima simfonie nu a avut succes… De fapt niciuna dintre ele, când a fost prezentată în premieră, nu a reprezentat un mare succes, înainte de a opta.

Mahler lucra de asemenea ca dirijor, în multe locuri - era probabil unul dintre cei mai buni dirijori din toate timpurile. Însă era intransigent, așa că nu ajungea niciodată la compromisuri cu orchestrele, cu echipele manageriale sau cu oricine altcineva - ceea ce i-a cauzat probleme. Își dorea să fie dedicat doar muzicii și voia ca toată lumea să fie la fel.

Lupta sa constantă și strădania se fac resimțite încă din prima parte a Simfoniei - s-ar putea spune că începutul este precum o înmormântare a artistului. Iar apoi apar visurile despre alte lumi - sunt multe legături cu Schubert, care de asemenea punea în opoziție frumusețea naturii și urâțenia faptelor umane. Regăsim în discursul muzical visurile personale ale lui Mahler. În părțile a doua și a treia abordarea este mai degrabă umoristică, existențialistă, întâlnim grotescul… Partea a doua reprezintă probabil primul ländler pe care îl compune - Mahler era foarte specific în ceea ce privește caracteristicile diferite ale ländler-ului și ale valsului. Se simțea mult mai apropiat de ländler, ca parte a moștenirii culturale austriece, decât de valsurile care apar de exemplu în creația familiei Strauss. Totodată abordarea lui Mahler reprezintă o ironie la adresa celor care încercau să scrie un ländler fără să cunoască cu adevărat acest dans, de aceea în partea a doua a Simfoniei sunt prezente elemente grotești, efecte diverse. Partea a treia se bazează pe celebrul cântec inspirat de predica adresată peștilor a Sfântului Anton de Padova. Sfântul le vorbește despre virtuți, despre atitudini corecte, dar bineînțeles că peștii, în primul rând, nu au memorie, iar în al doilea rând, oricât ar fi încercat să îi convingă Sfântul, peștii ar fi făcut ceea ce sunt meniți să facă. Însemnătatea acestei povestiri este că orice ai încerca să predici în lume, oamenii oricum nu vor asculta și își vor urma propria cale. Este un mesaj foarte modern, într-un fel. Astfel că în partea a treia a Simfoniei întâlnim mult grotesc, iar înspre finalul părții, după ce se fac resimțite lumina, gloria Domnului, minunăția lumii, nimic nu se schimbă. Partea a patra este Urlicht - un alt cântec din ciclul Knaben Wunderhorn, care abordează tranziția sufletului, a spiritului, către alte dimensiuni. La momentul când Mahler scria această Simfonie, teoriile despre cosmos erau incipiente, lumea se afla foarte departe de momentul în care omul avea să ajungă în spațiu. Astfel că existau alte căi prin care se puteau aborda aceste tărâmuri, dimensiuni necunoscute. Partea a patra este precum o călătorie printre stele, prin universul vast, necunoscut, alături de mezzosoprană. Discursul este infuzat cu iubire, cu credință în propriul spirit. Mahler orchestrează aici deosebit de delicat; este una dintre cele mai liniștite părți simfonice scrise de el. Finale începe din nou cu o lovitură, cu o explozie, urmată de o dizolvare a spiritului, a substanței sufletului. Ulterior, gradual, lent, se reunește, se reface din nou, învie. Intră corul a cappella, cu textul Aufersteh'n (Înviere), iar din acel punct discursul este precum o ascensiune constantă, o înălțare înspre noua viață, noua glorie, următoarea existență. Simfonia se încheie cu masele de oameni împreună, reunite într-o credință comună, imensă, în înviere.

Cum se simte pentru dumneavoastră să comunicați aceste mesaje de o importanță uriașă, pline de însemnătate, către orchestră și către public? O percepeți ca pe o responsabilitate?

Nu o simt ca pe o responsabilitate, neapărat. Frumusețea muzicii clasice constă în faptul că, indiferent de cunoștințe, de religie, stare materială, gen, rasă sau orice alt factor, oamenii pot lua parte la concert și pot avea aceleași trăiri, pot trece prin aceleași stări. Posibil că dacă știi mai multe, te vei bucura de o înțelege mai profundă, dar oricum vei împărtăși aceleași emoții cu persoana care stă lângă tine. Despre asta este muzica clasică; este accesibilă oricui. Din păcate, unii consideră că este o artă a elitei și așa mai departe.

Sigur că poți, prin cunoaștere, să ajungi la noi înțelegeri și noi orizonturi, dar muzica este pentru toată lumea. Mesajul este scris de Mahler și va fi fără îndoială înțeles de către public. Îmi văd rolul în a transmite cât mai clar discursul muzical, de a releva pe cât posibil ceea ce este dincolo de note. Pot încerca să ajut orchestra să înțeleagă ce însemnătate are un anumit fragment în contextul întregului discurs muzical. Dacă acest "puzzle" este asamblat bine, atunci mesajul lui Mahler va fi cât se poate de clar pentru toată lumea. Dar nu este vorba despre mine, ci despre Gustav. Rolul meu este doar de a ajuta orchestra.