Asta, în condițiile în care prețurile nu sunt deloc mici, deși arena are o capacitate de 30.000 de locuri, dintre care spectatorii pot ocupa 15.000, restul fiind necesar spațiului de joc. Cel mai ieftin bilet, sus, unde se stă așezat direct pe piatră (care vara este fierbinte...) costă 32 de euro, în timp ce cel mai scump costă 290 de euro, deci un raport de aproximativ 1 la 9, guvernat de criterii comerciale, dacă ne gândim că de pildă la inaugurarea Operei Române din Cluj raportul era de 1 la 100, pentru ca efectiv spectacolele să fie pentru toate categoriile sociale.

Boema nu s-a mai jucat la Arenă din 2011, adică din vremea când acustica era cea naturală și, trebuie spus, era proastă, fiind vorba nu despre un teatru, ci despre un spațiu pentru circ, sporturi, jocuri și lupte de gladiatori, deci, care nu fusese gândit pentru muzică. În același an a fost implementat un sistem inteligent de captare și amplificare, discretă, a vocilor și a orchestrei, care face ca de atunci audiția să fie cel puțin mulțumitoare.

Noua producție (jucată doar de două ori în această vară, pe 19 și pe 27 iulie) este regizată de Alfonso Signorini, figură populară în Italia, mai ales de la emisiunile tv de divertisment de largă audiență pe care le-a prezentat. Montarea este clasică, tradițională, cu câteva elemente inovatoare, printre care aș menționa prezentarea mansardei în care locuiesc tinerii artiști în dimensiune supraetajată, deasupra lor fiind apartamentul lui Mimi, pe care o vedem cam stând degeaba la ea acasă încă de la începutul operei, așteptând răbdătoare să coboare pentru a cere reaprinderea lumânării care i s-a stins. Spectaculoasă este desfășurarea actului II, cu sute de figuranți și cu o aglomerație specifică Parisului și mai ales Cartierului latin, cu personaje pitorești și cu acțiuni secundare, inclusiv patinatori care dansează pe gheață (doar suntem în ajunul Crăciunului). Defilarea fanfarei de la finalul actului este și ea spectaculoasă, suficient de mulți instrumentiști cântând cu adevărat, în mișcare, îmbrăcați în uniforme militare, urmăriți de locuitorii veseli care formează apoi un mare cortegiu în urma lor.

Începutul actului III relevă un perimetru de la periferie acoperit de grămezi de zăpadă recent înlăturată de pe drum, în timp ce din orchestră se aud nu mai puțin de patru harpe, care oferă o desfătare sonoră pe care nu mi-a mai fost dat să o aud până acum, în niciun teatru.

Și pentru că m-am referit deja la orchestră trebuie menționat numele dirijorului Daniel Oren, care a condus spectacolul autoritar, fluent și cu mare atenție la detalii și la rafinamentul nuanțelor.

Sub bagheta sa a fost invitată o distribuție excelentă, motiv pentru care spectacolul de acum două seri a fost și filmat, pentru a putea fi distribuit comercial.

Starul serii a fost cel mai iubit tenor italian, Vittorio Grigòlo, cu o voce caldă, fermă, strălucitoare și cu o personalitate debordantă (vă amintiți poate bucuria extremă pe care și-a manifestat-o la finalul spectacolului după un debut prestigios alături de Angela Gheorghiu, înlăturându-și rapid tunica personajului pentru a lăsa la vedere un tricou pe care inscripționase mesajul "Ciao papà"). Chiar dacă, prudent, nu a mers pe traseul acutelor tradiționale din finalul duetului din actul I "O, soave fanciulla", a reușit să se facă intens aplaudat, inclusiv pentru unele frazări uimitoare prin evitarea respirațiilor ori prin rafinate pianissimo și valuri dinamice. A fost secondat de Juliana Grigorian, tânăra soprană armeancă ce câștiga acum doi ani concursul "Operalia" și despre care am mai relatat nu demult într-o corespondență internațională, atunci când, toamna trecută, a cântat la Gala decernării International Opera Awards, echivalentul premiilor Oscar din cinematografie. Acum a fost prima ei apariție la Arena din Verona, realizând rolul Mimì cu multă siguranță, foarte muzical și cu multă emoție la final.

Luca Micheletti (bariton italian, care este și regizor) l-a interpretat convingător pe Marcello, în timp ce rolul Musetta a revenit tot unei italience, Eleonora Belocci, poate mai rece și cu o exprimare actoricească nu foarte eficientă. Foarte buni au fost ambii bași, atât rusul Alexandr Vinogradov (Colinne) cât și Fabio Previatti (Schaunard, singurul din distribuție care nu a cântat în ambele reprezentații ale operei).

Deși Boema este una dintre operele cu o durată scurtă a actelor au existat două pauze, mai mult din rațiuni comerciale, pentru vânzarea de obiecte promoționale și de băuturi, pentru că schimbările de decor au fost foarte rapide și minimale, efectuate prin deplasarea pe roți a unor ansambluri de elemente care se reinventau în funcție de poziționare (scenografia Juan Guillermo Nova).

Astfel spectacolul s-a încheiat după miezul nopții (a început la lăsarea întunericului, adică la 21.15 ora locală), lăsând loc unui alt tip de spectacol, fascinant: evacuarea în valuri continue a miilor de persoane care părăsesc locurile și folosesc multele ieșiri din arenă, oprindu-se mulți dintre ei la restaurantele din Piața Bra, care rămân deschise special pentru cei care, după spectacol, doresc să mai stea de vorbă și să comenteze, beneficiind abia acum de răcoare. De fapt, ei așteaptă și ieșirea artiștilor de la cabine, mulți dintre aceștia trecând, potrivit tradiției, prin fața meselor de la aceste restaurante, în aplauzele publicului și salutând, la rândul lor, foarte degajat și informal, pe cei care îi admiră.