Nil Mladin, realizezi în această perioadă o serie de înregistrări speciale în studiourile Radio România, ca parte a bursei „Moștenitorii României muzicale" pe care ai obținut-o anul trecut. Aș dori să ne spui ce înseamnă bursa pentru tine și ce a adus aceasta în viața ta profesională?

M-am bucurat foarte mult să câștig această bursă. Ea a sporit în mod semnificativ toată activitatea mea artistică și a venit cu o disciplină anume pe care trebuie să o am, pregătindu-mă pentru recital, concert cu orchestra sau această sesiune de înregistrări pe care o am acum.

Care sunt deosebirile dintre experiența unui recital și cea a înregistrărilor speciale?

Aceste două experiențe sunt foarte diferite. Pentru un recital, când studiezi în cămăruța ta exeperiența este oarecum similară cu cea a unei sesiuni de înregistrări, dar avem această diferență totală de libertate. Cred că, oarecum în ambele sensuri, este o libertate și o anumită strictețe pe care trebuie să le ai în aceste contexte. Atunci când ești într-un recital, într-adevăr, totul se desfășoară de la început până la capăt, dar nimeni nu va asculta cu la fel de multă strictețe, deci interpretarea este mai liberă. Însă, într-un studio ai posibilitatea de a reface pasaje, deci este un mediu mai steril în studio, dar aici vine și o responsabilitate de a realiza un lucru cât mai aproape de perfecțiune. Sunt de părere că în ambele situații trebuie să păstrezi un flow anume, adică să tragi părți cât mai mari, nu să tai aproape la fiecare măsură, ca să se păstreze totuși acel feeling al unui performance.

Cum ți-ai selectat repertoriul pentru înregistrări?

În urma recitalului pe care l-am avut la Sala Radio m-am gândit să fie un repertoriu cât mai diferit. Am ales piese dragi mie, pe care le-am făcut în timpul liceului, deoarece am vrut să am o bază pe care să mă sprijin atunci când le voi înregistra, știind că trebuie să fie tehnic cât mai perfecte. Am balansat repertoriul cu piese care să fie cât mai mult pe placul publicului și al celor care vor asculta rezultatul final. Am înregistrat în prima sesiune Schubert, două Impromptu-uri din op. 90, nr. 3 și 4, Variațiunile pe o temă de Corelli, semnate de Rahmaninov. Nu sunt încă gata, urmează o altă sesiune unde vom încerca să terminăm și în funcție de asta vom înregistra și „Scarbo” de Ravel.

Care au fost provocările pe care le-ai întâmpinat? Ce ți-a plăcut în mod deosebit, având în vedere că este prima ta experiență de acest fel?

Este o experiență nouă și am fost, bineînțeles, emoționat la început. Toți cei cu care am lucrat au fost extrem de primitori, prietenoși și foarte profesioniști, fapt care m-a ajutat să fiu extrem de relaxat, să lucrăm eficient și să ne concentrăm pentru a crea un produs final cât mai bun. De asemenea, m-am bucurat foarte mult să am ocazia de a vedea cum decurge un astfel de proces.

Provii dintr-o familie de artiști plastici. Crezi că putem compara o înregistrare muzicală cu păstrarea în timp a unei picturi sau sculpturi? Au acestea același rol?

Da, oarecum, însă, poate niciodată nu vom ajunge să le apropiem chiar atât de mult. Știu foarte bine ce înseamnă să faci o pictură, mai ales de la părinții mei. Este un proces total diferit, mai ales față de cel pe care îl avem atunci când cântăm pe scenă. Studiem enorm de multe ore ca să aducem o anumită piesă la un nivel cât mai înalt, o cântăm, iar apoi ea se degradează dacă nu o menținem la acel nivel. Înregistrările ne ajută să imortalizăm acel moment de vârf al pregătirii noastre, însă îl imortalizează prea bine, iar el nu se va deteriora niciodată. În schimb, o pictură se deteriorează sau se schimbă în timp, în funcție de tehnica cu care a fost pictată. Putem să mergem și mai departe, dacă ne gândim la tot felul de performance-uri în artă unde pictura este mai abstractă sau dacă felul în care este făcută diferă de cel tradițional - poate fi făcută chiar în fața publicului, pe loc -, iar atunci arta interpretativă și pictura se apropie mai mult, dar cred că rămân totuși destul de diferite.