Dirijorul John Axelrod revine la conducerea Orchestrei Naționale Radio în concertul programat săptămâna aceasta, vineri, 24 octombrie 2025, la Sala Radio. Despre programul pe care publicul îl va putea audia și nu numai, muzicianul american a stat de vorbă cu colega noastră, Ioana Țintea.

Este o bucurie să vă revedem la Sala Radio. Cum descrieți această colaborare de lungă durată cu Orchestra Națională Radio și atmosfera de lucru cu muzicienii români?

Este fantastică! Îi cunosc atât profesional, cât și personal. Am creat împreună momente muzicale extraordinare. Ca în orice relație, a fost uneori ca într-un roller coaster. Dar ceea ce contează cu adevărat dragostea care ne unește: dragostea pentru muzică și iubirea pe care ne-o purtăm reciproc.

În concertul de vineri, veți dirija două hituri simfonice: Simfonia a VI-a "Pastorala" de Beethoven și "Simfonia fantastică" de Berlioz. Ce legătură ați simțit între aceste două partituri atunci când le-ați alăturat în același program?

Ei bine, desigur, cel mai evident numitor comun este că ambele au cinci părți. Nu trebuie să uităm că Berlioz a ascultat "Pastorala" la Conservatorul din Paris cu doi ani înainte de a compune Simfonia fantastică. Deși "Pastorala" lui Beethoven este o simfonie romantică programatică, iar cea a lui Berlioz este cea mai amplă și mai epică simfonie romantică, ambele sunt, de fapt, autobiografice. Puțini oameni realizează acest lucru. Eu sunt convins că existența celor cinci mișcări are o semnificație specială. Berlioz se inspiră din modelul beethovenian. Iar Beethoven, în opinia mea, a suferit profund din cauza pierderii auzului. Și nu este deloc o coincidență faptul că psihologii au identificat cinci etape ale pierderii: negarea, tristețea, negocierea, furia și acceptarea. Și dacă asculți prin această prismă psihologică, având în minte contextul istoric al celor doi compozitori, devine posibil să înțelegi că ambele lucrări sunt portrete muzicale ale unei expresii a sentimentului de pierdere: pierderea auzului pentru Beethoven, pierderea iubirii pentru Berlioz.

În simfonia beethoveniană putem descoperi sufletul romantic al compozitorului, aflat în dialog cu natura și cu sine însuși. Care este perspectiva dumneavoastră asupra acestui opus?

Consider această lucrare ca fiind una romantică, pentru că este, în mare măsură, despre el însuși, nu doar despre natură. Trebuie să ne amintim că Pastorala a avut premiera în cadrul concertului Academiei, în care Beethoven a prezentat, de asemenea, Simfonia în do minor, a V-a, Concertul nr. 4 pentru pian și orchestră, o parte dintr-o misă și un moment din Fantezia corală op. 80. Cu alte cuvinte, foarte multă muzică a fost prezentată în primă audiție într-un singur program. Iar Beethoven era o persoană foarte rezervată, un individ complicat, un geniu. Și geniile nu sunt niciodată ușor de înțeles. Era, de asemenea, foarte discret în privința pierderii auzului. Știm din Testamentul de la Heiligenstadt că acolo se află prima lui confesiune despre pierderea auzului - și acel text a fost scris chiar în perioada în care a început să compună Pastorala. De asemenea, știm de la prietenul său, Anton Schindler că, odată, au făcut o plimbare împreună prin pădurile vieneze, iar Beethoven i-a mărturisit că nu mai putea auzi cântecul păsărilor. Așadar, când ascultăm a doua parte și auzim privighetoarea, prepelița și cucul, sunt ele cu adevărat păsările care cântă? Este oare o descriere a păsărilor?Eu nu cred, pentru că Beethoven însuși notează în prefața simfoniei: "mai degrabă o expresie a sentimentului decât o descriere a evenimentelor". Și  atunci, ce exprimă? Poate faptul că nu mai putea auzi păsările și tristețea care vine odată cu această pierdere. Pentru mine, despre asta este Pastorala. Este despre zbuciumul interior, despre pierdere, despre acceptare, negare și negociere - trăiri pe care, într-un fel, le maschează prin aceste titluri romantice și programatice.

Sunteți cunoscut nu doar ca dirijor, ci și ca un pasionat al gastronomiei și al vinurilor fine, prin blogul și canalul dumneavoastră "The Conductor in the Kitchen". Dacă ați "asocia" Pastorala lui Beethoven sau Simfonia fantastică a lui Berlioz cu un fel de mâncare sau un vin, care ar fi acelea?

Pentru Pastorală, trebuie să ne amintim că Beethoven bea trei sticle de vin din Franconia în fiecare seară. Așadar, probabil aș alege un vin alb, probabil un vin alb german, un Riesling, sau poate chiar un vin din regiunea mea din Elveția, un Chasselas de Lavaux. Nu este nici prea dulce, nici prea sec, este exact cum trebuie și permite să te bucuri de muzică așa cum este.

Pentru Berlioz, este o chestiune diferită, pentru că avem pasiuni și reverii, vise, coșmaruri și halucinații. Așadar, avem nevoie de un vin foarte complex și puternic. Eu aleg întotdeauna un Amarone, cu aproximativ 16% alcool. Acesta poate crea, cu siguranță, un mic efect de halucinație. Dar îmi place și Flamboyant de la Davino, Feteasca Negră de aici, din România și cred că s-ar potrivi bine împreună cu un preparat românesc gustos cu ciuperci sau poate chiar un gulaș unguresc, ceva mai condimentat.

În 2026 veți marca o dublă aniversare - 60 de ani de viață și 30 de ani de activitate artistică internațională, cu aproape 200 de orchestre dirijate în întreaga lume. Cum priviți astăzi această călătorie muzicală care v-a purtat pe atâtea scene ale lumii?

Este o călătorie lungă, dar trece foarte repede. Cred că cel mai important de înțeles este că, în ciuda celor 30 de ani de dirijat, învăț mereu. Și rămânem studenți până în ziua în care murim. Ne întoarcem la această muzică iar și iar, nu pentru că ar fi lucrări foarte cunoscute, ci pentru că de fiecare dată când le interpretăm descoperim ceva nou. Și facem ca muzica să fie atemporală, să fie actuală, să vedem cum se raportează Berlioz și Beethoven la ceea ce trăim astăzi, spre deosebire de momentul premierei, în 1830 sau spre deosebire de Concertul Academiei din Viena. Și oamenii întreabă adesea: de ce orchestrele cântă mereu aceeași muzică? Deoarece cu cât o interpretezi mai mult, cu atât pătrunzi mai adânc, cu atât ai mai multă capacitate să înțelegi motivul pentru care compozitorul a creat-o în primul rând. Pentru că, în cele din urmă, acesta este întregul nostru scop atunci când facem muzică: să dăm sens la ceea ce a scris autorul. Și cu cât facem asta mai mult, cu atât înțelegem mai bine care este acel sens. Îmi amintește de ceea ce spunea Carl Gustav Jung, ceva destul de profund. El spunea că, atunci când suntem copii, știm răspunsurile la toate lucrurile. Și ne petrecem restul vieții încercând să găsim întrebările corecte pe care să le punem. Așadar, când interpretăm această muzică, iar și iar, încercăm să descoperim întrebările corecte pe care să le punem.