Variatiunile op.5 pentru douã piane pe o temã proprie

Scrise în 1898, Variatiunile pentru douã piane, pe o temã proprie, op. 5 constituie încã una din acele lucrãri de adolescentã, uimitoare prin tehnicitatea lor complexã si impecabilã. Tema, în 5/4 (ceea ce îi conferã o asimetrie bine-venitã), este înruditã cu tema dominantã a Suitei I pentru orchestrã, asa cum se aude ea în Preludiul la unison si în Menuetul Lent. Pare a fi vorba despre una din obsesiile melodice ale lui Enescu, întrucât profilul melodic în cauzã vine dintr-o timpurie Sonatã de vioarã si pian, compusã în 1895. Tema ne intereseazã si prin anumite inflexiuni ce pot fi apropiate de folclorul românesc, mai ales în zona sa ritualã.
Variatiunile propriu-zise se prezintã în grupuri de câte 3 sau 4, având deci delimitãri interioare bine precizate. Sensul general este de la simplu la complex, atât în cadrul grupurilor, cât si global. Culminatia atinsã cãtre final ne poartã spre încununarea polifonicã a lucrãrii: o fugã solid construitã, dovadã, încã o datã, a predilectiei autorului pentru virtutile contrapunctului.
Cu toate cã reprezentând un pas hotãrât în directia originalitãtii compozitorului, Variatiunile nu pot sã ascundã o anumitã influentã directã a marelui maestru al genului, Johannes Brahms. Ele au fost oferite în primã auditie la Paris, în anul urmãtor creãrii lor, de Edouard Risler si Alfred Cortot, probabil cel mai extraordinar duo al acelei vremi.

(Emisiune difuzatã la Radio România Muzical în 15 februarie 2005)