Suita op. 3 "în stil vechi" pentru pian

Ambele lucrãri prezentate în emisiunea de astãzi au fost compuse de Enescu în 1897, deci la 16 ani - neîmpliniti. În mai 1897 el terminã Suita op. 3 si în iunie semneazã Sonata pentru pian si vioarã op. 2. Le vom audia în aceastã ordine.
Suita în sol minor "dans le style ancien" (în stil vechi) constituie un exercitiu stilistic de înaltã valoare, edificator asupra capacitãtilor muzicale si tehnice ale compozitorului adolescent. Se întrezãreste bineînteles umbra lui Bach, dar si a lui Haendel sau a scolii italiene (Corelli, Tartini, s.a.), ba chiar si ceva din eleganta pieselor de epocã franceze. Si totusi Suita este perfect unitarã, veritabilã sintezã barocã de o impresionantã acuratete si pe alocuri si fantezie armonicã, de mare vigoare ritmicã. Uneori vãdeste chiar o anumitã originalitate în constructie - spre pildã în partea întâi, Preludiu. Însã cea mai frapantã calitate o prezintã - cred - extraordinara dezinvolturã contrapuncticã a pãrtii a doua, Fuga. Este vorba de o polifonie de tip bachian, însã asimilatã cu o mare naturalete, care se concretizeazã în superba fluentã a discursului, rezultat al unei reale autonomii a vocilor. Exercitiu stilistic, cum spuneam, dar înfãptuit la o înãltime si o complexitate tehnicã ce scot piesa respectivã din sfera unor eventuale întruchipãri cu iz didactic si o înscriu (cu toate limitãrile arãtate) în cea a muzicii adevãrate, capabile sã emotioneze si sã încânte.
Iar cât priveste aspectul instrumental propriu-zis, îmi amintesc a fi auzit cândva finalul Suitei, interpretat de autor si înscris pe un disc care reproducea înregistrãri fãcute la începutul secolului 20, într-o tehnicã alta decât cea a inciziei pe cearã. Discul se numea "Compozitori interpretându-si propriile lucrãri" si cuprindea - dacã memoria nu mã însealã - si piese de Rachmaninov si de Ferruccio Busoni, evident executate de acestia. Aceastã prezentã discograficã este elocventã pentru tehnica pianisticã a compozitorului român.

(Emisiune difuzatã în 8 februarie 2005)