Anul 2005 - Anul George Enescu
Anul 2005 a fost declarat Anul George Enescu - în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 ne parasea compozitorul, interpretul, pedagogul care a facut Romania faimoasa.
Lui George Enescu, Radio România Muzical ii aduce un omagiu prin ciclul de emisiuni intitulate chiar "Anul 2005 - Anul George Enescu", în care opusurile enesciene sunt comentate de reputatul compozitor Pascal Bentoiu.
În fiecare marti, de la ora 11.05, fiti alaturi de noi pentru a va impartasi din miracolul enescian.
Suita a II-a op. 10 pentru pian
S-a emis cândva ipoteza cã Preludiul si Fuga pentru pian
ar fi fost compuse pentru a fi integrate în Suita op. 10. Nu cred
în ideea aceasta. Spiritul celor trei pãrti ale Suitei
compuse în 1903 (Sarabandã, Pavanã, Bourrée)
este foarte diferit, si alãturi de ele se potrivea în orice
caz mai bine (dupã cum s-a dovedit) Toccata scrisã în
1901. Suita, integralã, a fost prezentatã, cãtre
sfârsitul aceluiasi an 1903, la un mare concurs initiat de revista
Musica, în capitala Frantei. Enescu a participat la sectia "piese
pentru pian", dar mai erau diverse altele (pian-vioarã,
trio-uri, muzicã vocalã sau pentru cor a capella, etc.).
În juriu: Vincent d'Indy, Debussy, Gabriel Pierné, Alfred
Cortot, Reynaldo Hahn si feluriti critici muzicali de prestigiu.
Enescu a câstigat premiul sectiunii la care participase, dobândind
pe aceastã cale un frumos pian de concert Pleyel. Avea 22 de
ani.
Ascultãtorul va descoperi singur puterea si majestatea Toccatei
ce vãdeste nostalgia orgii - asa cum Toccata lui Ravel din Tombeau
de Couperin mãrturiseste nostalgia clavecinului; va descoperi
impresionantul suflu si eleganta Sarabandei, ca si subtilitãtile
melodico-armonice ale Pavanei, cea care atât de poetic îsi
trage esentele din cântul pastoral românesc; va descoperi
- în fine - vigoarea si fantezia ritmicã a piesei de încheiere:
Bourrée.
Mai important este sã spunem si sã subliniem alte douã
lucruri:
- Primul, referitor la încadrarea stilisticã a Suitei op. 10, ar fi cã ne aflãm aici în prezenta unei noi prospectãri de orizont pe care mult-dãruitul compozitor o întreprindea în aceastã tinerete a sa închinatã acumulãrilor. Vãzusem o netã orientare cãtre spiritul clasic în Octet si în Sonata pentru pian si vioarã op. 6, asistasem la o viguroasã afirmare hiper-romanticã în Simfonia concertantã op. 8 pentru violoncel si orchestrã, întâlnisem vâna scolii nationale în Poema Românã si în Rapsodii. Acum ne întâmpinã o foarte clarã aplecare a muzicianului cãtre estetica impresionistã. Nu a lui Debussy, ori Ravel, ci a sa proprie, mai ancoratã decât cea a maestrilor francezi în principii de constructie clasice, poate mai deschisã eventualelor preluãri din fondul popular. Dar: un impresionism care, în sine, nu a fost urmãrit mai departe, un impresionism - componentã (alãturi de neo-romantism, de neo-clasicism si de sugestiile folclorice) a marii sinteze ce va urma, începând aproximativ cu Simfonia a 2-a dar, încã mai sigur cu a 3-a si cu Primul cvartet de coarde (din 1918).
- Al doilea aspect ce se cere adus în discutie este exceptionala stãpânire a tehnicii si scriiturii pianistice. Compozitorul român scrie muzicã pentru pian la nivelul unor Chopin, Skriabin, Fauré sau Debussy. Iar cu Suita op. 10 ne aflãm abia la primele etape ale unui drum care va culmina cu cele douã Sonate op. 24 pentru pian solo. Într-adevãr, Enescu a fost un pianist poate la fel de interesant si de personal pe cât a fost ca violonist. Astfel de afirmatii pot pãrea fanteziste; nu am ce face, trebuie sã ne obisnuim cu gândul cã acest Enescu este mult mai mare decât îsi închipuie majoritatea celor ce-l laudã. Un ultim amãnunt: compozitorul si-a dedicat lucrarea profesorului sãu de la Conservartorul parizian, pianistul Louis Diémer.
(Emisiune difuzatã la Radio România Muzical în 8 martie 2005)