Sonata op. 6 pentru pian si vioara

De remarcat ca Enescu îsi numeste sonatele, pentru pian si vioara si nu invers, cum de obicei se face. E posibil, cum sugera un muzicolog, ca prin aceasta autorul sa precizeze dintru început ca nu vrea sa ofere o violina virtuozistica, acompaniata, urmata, slujita de un pian prea-plecat. El doreste sa atribuie partenerilor un rol egal, tine sa-i faca sa dialogheze de pe pozitii echivalente. Si desigur - ca de obicei - reuseste.
Sonata op. 6, compusã în 1899, constituie prima indiscutabilã capodoperã în creatia enescianã, si totodatã - prima capodoperã în perimetrul întregii creatii muzicale culte din România. Perfectiunea formei îmbracã o substantialitate maximã, rafinamentului scriiturii instrumentale îi corespunde originalitatea timbralã. Sonata este "auzitã" în sonoritãti proaspete, de multe ori neobisnuite în muzica epocii. De pildã: efectele de tambal din partea a 3-a, sau cântatul foarte românesc din miscarea lentã. Se poate discuta mult despre splendida Sonatã op. 6, piesã cu nimic mai prejos decât marile ei înaintase, ori urmase. În scurtul timp de care dispun, nu am cum sã mã refer la caracterele constructiei; voi aminti doar cã cele trei pãrti ale Sonatei se intituleazã: Assez Mouvementé, Tranquillement, Vif (adicã: Destul de miscat, Linistit, Vioi) si cã primele douã pãrti, misterioase, gânditoare, uneori triste, îsi gãsesc un foarte potrivit complement în finalul Vif, ce vine ca o baie de luminã solarã dupã penumbrele miscãrilor anterioare. Dar cu toate diferentele, mari pe planul afectiv, Sonata este construitã pe aceleasi profile tematice mereu reluate; o numim o lucrare ciclicã.
Lucrarea a fost dedicatã de Enescu bunilor sãi prieteni Joseph si Jacques Thibaud. Ultimul a interpretat-o în primã auditie la Paris, însotit la pian de însusi autorul. Au preluat-o în repertoriul lor multi violonisti de toate calibrele. Între ei: Carl Flesch, Yehudi Menuhin, Yvone Astruc si - practic - toti violonistii români. O foarte convingãtoare versiune au oferit, în mod repetat, ªtefan si Valentin Gheorghiu. Însã interpretarea de referintã, care nu poate fi uitatã, va rãmâne pentru totdeauna cea datoratã lui George Enescu si Dinu Lipatti. Din fericire pãstratã si multiplicatã pe discuri, suprem elocventã, în pofida neajunsurilor tehnice ale înregistrãrilor din anii 1942-43.

(Emisiune difuzatã la Radio România Muzical în 15 februarie 2005)