Simfonia a II-a, op. 17

În organizarea si decupajul emisiunilor noastre este foarte greu daca nu chiar imposibil, a se aplica un criteriu strict cronologic. Intra în joc si combinarile necesare ale duratelor si anumite apogieri de gen. Asa se face ca, spre exemplu, Simfonia a 2-a, încheiata la finele lui 1914 (si care, prin durata ei, ocupa singura o emisiune) apare dupa cele Trei melodii op. 19 (versuri de Fernand Gregh) grupate în editia precedenta cu alte piese de acelasi gen. Mici derogari, pentru ca în esenta busola noastra ramâne tot cronologia.
Cu a 2-a Simfonie, op. 17 întâlnim o partitura de foarte mare importanta, care însa a avut o soarta curioasa, motiv pentru care rolul ei în definirea personalitatii autorului a fost quasi-inexistent pâna în anii 60. Compozitorul a dirijat-o de doua ori la Bucuresti, în martie si aprilie 1915, la pupitrul orchestrei Ministerului Instructiunii Publice, vechiul ansamblu al lui Eduard Wachmann. - Privind în partitura, ma întreb cam în ce fel se vor fi descurcat instrumentistii modestei formatiuni de atunci în hatisurile simfoniei, lucrare grea pentru orice formatie profesionista din ziua de astazi. Probabil ca nici autorul nu a fost prea satisfacut, caci a luat partitura si a închis-o într-un sertar pe care nu l-a mai deschis timp de 40 de ani, mai exact: pâna la moarte. Poate îsi propunea vreo revizuire; nu avem cum sa stim. Fapt este ca în productia sa a urmat destul de curând Simfonia a 3-a, apoi schitele si partiala orchestrare a Simfoniilor 4 si 5. Dar despre a II-a nu a mai fost vorba. Compozitorul pomeneste totusi de ea în "Amintirile" publicate în 1955 de Bernard Gavoty, precizând ca a trebuit s-o scrie fara ajutorul pianului (banuim ca doar partial) si ca rezultatul nu ar fi fost multumitor. Cu totul diferit crede despre alta lucrare, scrisa în aceleasi conditiuni, dar care - spune el - i-a reusit pe deplin: Suita a II-a pentru orchestra.
Astazi, când le cunoastem foarte bine pe amândoua, ne vine sa zâmbim la astfel de afirmatii, fie ele si din gura lui Enescu însusi. Pentru ca Simfonia a II-a este o mare capodopera, probabil mai importanta, din multe puncte de vedere, decât frumoasa Suita a II-a, cu toata virtuozitatea componistica si perfectiunea vadite de aceste din urma.
Simfonia a II-a a fost redata circuitului muzical abia în 1961, iar meritul acestui veritabil act de cultura îi revine lui Iosif Conta, aflat la pupitrul Orchestrei Nationale Radio. Lucrarea a produs o impresie considerabila; au fost oameni care au plasat-o de îndata în vârful creatiei enesciene, între ei exceptionalul muzician care a fost Tiberiu Olah. Prin ce anume ramâne Simfonia a II-a cu adevarat extraordinara?
Este greu, în genere, sa traduci în cuvinte impresii ori realitati muzicale. Poti desigur încerca, dar procentul de cuprindere a adevarului se va situa în cel mai fericit caz în jurul lui 10%. - Îmi iau deci inima-n dinti, cum se spune.
Partitura ce ne preocupa aici marcheaza - mi se pare - inaugurarea unui nou limbaj enescian. Ceea ce în piesele anterioare ne mai lega de felurite modalitati istoric verificate se vede - aici - dat la o parte, iar în loc paseste o tehnica extreme de proaspata, bazata pe o continua variatie pe toate planurile: ritmic si melodic în primul rând. Nimic nu reapare de-a lungul discursului muzical, la fel sau macar foarte asemanator cu ceea ce s-a auzit mai înainte. Pentru o atentie exersata si treaza, placerea întâlnirii cu noul este continua, iar pe plan subiectiv: delicioasa. Desigur nu noul absolut (asa cum nici nu prea exista în muzica), ci noul înfatisarii mereu schimbatoare a unor personaje muzicale - nu foarte numeroase - prezentata în prealabil. Numesc "personaj muzical" o tema, sau un motiv care ne întâmpina repetat, în felurite si neasteptate colturi si unghere ale plimbarii noastre muzicale.
Tehnica variationala si - în genere - compozitionala a lui Enescu nu datoreaza mare lucru nici "ideii fixe" berlioziene, nici leit-motibului wagnerian, nici conceptului ciclic al lui César Franck. - Ea este proprie autorului si de fapt nu a putut fi preluata de altcineva. Spre a încerca o lamurire: un motiv enescian nu numai ca nu re-apare identic, dar fiecare varianta poate constitui punct de plecare pentru o noua varianta. În felul acesta se ajunge la un numar nelimitat de aparitii care vietuiesc unele alaturi de altele, evolueaza, se contopesc ori se despart ca într-un ecosistem, cu o cu o auto-reglare perfect pusa la punct. Comparatia ar putea parea triviala; nu am gasit alta mai sugestiva. Iar tehnica sumar descrisa aici s-a dovedit nu numai viabila, dar si utila zamislirii multor capodopere ulterioare; cel mai mare câstig de pe urma punerii la punct a acestor modalitati compozitionale a fost înregistrat în cazul lui Oedipe. Fara Simfonia a II-a nimic nu ar mai fi sunat în Oedipe asa cum suna în prezent. Si vad ca în considerentele de pâna aici am omis sa subliniem unul din cele mai fascinante aspecte: variatia timbrala. Enescu se dovedeste un neîntrecut maestru al irizarilor coloristice, al jocurilor de nuante, realizate mai ales prin ceea ce muzicologii au numit dublaje instrumentale. Altfel spus: un fragment melodic mai dezvoltat foarte rareori ajunge la capat în învesmântarea timbrala initiala; mai totdeauna culorile se schimba pe parcurs, datorita unor permanente si imprevizibile asocieri si substituiri de instrumente.
În fine, o ultima observatie de natura tehnica: limbajul intens polifonizat (practic, nu exista figuratie în lucrare, ci numai aparitii tematice) se desfasoara într-o aproape constanta consonanta armonica; atât de frapanta, încât primii comentatori au vorbit de un regres (pe plan armonic) fata de lucrarile precedente, în timp ce - în esenta - era vorba de un fel de miracol: toata imensa bogatie polifonica se realiza pâna la urma într-o magnifica limpezime a armoniei.
Si care ar fi tonusul general al lucrarii? Ei bine, un fel de hiper-romantism, scaldat într-o lumina solara, fie ea si crepusculara câteodata (mai cu seama în partea lenta, pe care o vad învaluita într-o calda lumina a sfârsitului dupa-amiezii).Cele trei parti ale simfoniei sunt, în ordine: un Vivace initial, extrem de echilibrat, în care atrage atentia în mod special grupul tematic secund, de coloratura pastorala; apoi un Andante giusto de mare respiratie, si în cele din urma un final supra-dimensionat, daca-i asociem si lunga introducere lenta, dramatica si presimtind parca unele pagini hindemithiene de mai târziu. Spuneam: final supra-dimensionat! Coda singura are peste 50 de pagini de partitura si dezvolta un gen de muzici paralele care înca nu aparusera sub pana vreunui compozitor, decât poate cea a complet necunoscutului si profeticului Charles Ives, în Statele Unite ale Americii.
Simfonia, în ansamblu, este dramatica, lucru reflectat si în constructia tuturor trei miscarilor pe niste foarte libere scheme de forma-sonata, forma dialectica prin excelenta. Dar este o dramaturgie intens afirmativa, proclamând cu enorma vigoare credinta în Bine, în Frumos, în Ideal, în Om. - Manifestele de acest gen nu prea se purtau în 1915, vreme mai curând preocupata de germenii dezagregarii, detectabili desigur în fiinta umana. Enescu, prin aceasta solara simfonie, pare a se situa la antipozi. Ulterior, chiar începând cu a III-a Simfonie, va fi mult mai atent la izvoarele raului în lume.
Simfonia în La-major, pe care o vom auzi astazi, a fost dedicata memoriei marelui protector si propagator al lui Enescu, dirijorul Edouard Colonne. Din nefericire, la tiparirea partiturii, târziu în anii '60, acest amanunt atât de semnificativ a fost trecut cu vederea.