Simfonia concertantã op. 8 pentru violoncel si orchestrã

În seria pieselor cu numãr de opus, Simfonia concertantã este a doua lucrare orchestralã. Strict vorbind însã, între ea si Poema Românã se mai plaseazã si a IV-a Simfonie de scoalã. Si desi de Poemã o despart doar patru ani, evolutia de la una la cealaltã este considerabilã. În cazul Simfoniei concertante avem de-a face cu o realã capodoperã, de mare intensitate liricã si notabilã densitate informationalã. Lucrarea, totusi, a avut o soartã nefericitã. Scrisã în 1901, ea a apãrut în public abia 8 ani mai târziu, într-o vreme când atentia lumii muzicale era captatã de noile lucrãri ale unor Debussy, Schönberg, Ravel, Stravinski... Limbajul evolua foarte repede în vremea aceea si în multiple directii.
Simfonia concertantã a lui Enescu, atât de arzãtor liricã, avea putine sanse - la timpul aparitiei ei - sã fie corect înteleasã. Ea nu prea a fost înteleasã nici mai târziu. Abia acum se vede cât de original era autorul la vremea compunerii ei.
Piesa poate fi socotitã o antitezã absolutã a celei care a precedat-o: Octetul de coarde op.7. Pe cât era acela de clasic si de limpede în magnifica sa polifonie, pe atât de violent romanticã este Simfonia concertantã, în incandescenta ei emotionalã. Violoncelul solist conduce întreg discursul muzical, orchestra pare mai curând o imensã reverberatie sonorã, o extindere în spatiul acustic a vocii soliste. Forma lucrãrii ar putea fi definitã drept o "Mare Fantezie", în sens schumannian sau lisztian. Desi, tocmai din pricina neobisnuitei ei libertãti, s-ar putea aplica formei si unele tipare traditionale. Însã nu cu sigurantã absolutã. În analiza pe care am publicat-o acum vreo 20 de ani, propuneam nu mai putin de trei scheme formale, argumentându-le pe fiecare în parte.
Lucrarea a fost greu înteleasã, cred eu, din cauza marii ei concentrãri emotionale. Nu oricând ascultãtorul este dispus sã se potriveascã unui asemenea focar de afectivitate. Prin prisma aceasta chiar finalul lucrãrii iese din zona festivistã în care pare - la o primã vedere - a se înscrie. Accepti jubilatia dacã ai fost adus la incandescenta materialului de pânã atunci.
Într-un fel, piesa ar putea fi socotitã si un concert în trei miscãri, legate - acestea - între ele. As defini-o, desi e vorba de compozitia unui tânãr de 20 de ani, drept una din cele mai greu de pãtruns lucrãri ale lui Enescu. Si, oricum, o primã auditie nu va rezolva mare lucru pentru ascultãtor. Sunt necesare mai multe.
Simfonia concertantã a fost datã în primã auditie la Paris în martie 1909, solist fiind Joseph Salmon, iar "Orchestra Lamoreux" era condusã de George Enescu.

(Emisiune difuzatã în 1 februarie 2005)