Sept chansons de Clément Marot

Dupa o pauza în creatie de circa un an si jumatate, cu totul neobisnuita autorului care în curs de zece ani precedenti daduse la iveala macar o partitura de mari dimensiuni pe an, Enescu scrie în a doua jumatate a anului 1908 o singura lucrare: ciclul celor 7 Cântece pe versurile lui Clément Marot, op. 15; începea, fara îndoiala, sa-si spuna un cuvânt greu contradictia obiectiva între telurile compozitorului si calendarul nemilos al interpretului Enescu.

Poet foarte important al sec. XVI (moare în 1544), Clément Marot este autorul unei întinse opere, atacând mai târziu toate genurile: epistole, balade, rondeau-uri, elegii, cântece, epigrame, precum si traduceri diverse, între altele 50 dintre Psalmii Regelui David. Franceza lui veche are un farmec cu totul special.

Enescu si-a compus ciclul în doua foarte scurte perioade: între 5 si 12 iulie trei dintre Cântece, si cam de la 26 noiembrie la 10 decembrie urmatoarele patru. Dar cu acest autor este foarte greu sa precizam când anume a conceput cutare piesa si cât timp o va fi purtat în memorie: prin urmare, scurtimea perioadei de lucru efectiv (cca. 3 saptamâni) se datoreaza probabil si unui travaliu prealabil pur-imaginativ.

Ciclul enescian este admirabil gradat, el urmeaza cumva doua linii expresive divergente: una de buna dispozitie - clar semnificata în liedurile 3 si 6, si una mergând de la nostalgie pâna înspre adânca melancolie - linie cuprinsa în cântecele nr. 2-4-5-7. Cel mai mare contrast expresiv se produce, cum era si firesc, între ultimele doua piese. Totul îmi pare perfect echilibrat în acest ciclu; unitar, desi recurgând la puneri în pagina destul de variate, el reuseste sa-si mentina prospetimea de la prima la ultima masura, angajând tot mai ferm - pe parcurs - atentia si efectul ascultatorului. Cât despre sentimentele transmise, ele se înscriu în sfera unei evidente nobleti interioare.

Cele 7 Cântece au fost orchestrate de mai multe ori; de departe cea mai cunoscuta versiune este cea a lui Theodor Grigoriu, care si-a pus în serviciul acestui scop fantezia-i coloristica, sustinuta de o profunda cunoastere a tainelor orchestrei. Daca am îndraznit ca propun înca o alta versiune, cea care se va asculta astazi, a fost în dublul scop de a sugera - pe de o parte - o atmosfera mai arhaica, mai apropiata de lumea poetului, iar pe de alta de a nu pune cântaretul sa se confrunte cu o masa fonica mai mare decât cea a pianului original. Astfel am ajuns la solutia de a incorpora materialul acompaniamentului într-o mica orchestra de coarde (subliniind ca harpa ce apare este si ea un instrument cu coarde). Mi s-a parut, cu alte cuvinte, ca în acest chip nu oblig câtusi de putin interpretul sa alunece, vrând-nevrând, catre o emisie vocala mai "operistica", si îi dau posibilitatea de a ramâne strict la expresia interna pe care o propune muzica.

O ultima observatie: textul enescian este, cu exceptia a 3-4 locuri, constant silabic; adica fiece silaba a poeziei se aseaza pe un singur sunet. Compozitorul a adoptat, fara îndoiala, cea mai eficienta metoda spre a transmite concretul si semnificatiile textelor poetice. În cântul liedului acesta constituie un aspect esential. (Emisiune difuzata în 5 aprilie 2005)