Rapsodiile op.11

Acum peste 20 de ani, în cartea pe care am publicat-o asupra "Capodoperelor enesciene", ma întrebam: "oare se mai poate spune ceva nou despre Rapsodii?" - Astazi am încredintarea ca oricând se mai poate spune ceva nou cam despre orice, pentru ca noi ne schimbam continuu, ca si - dealtfel - toate cele din afara noastra, iar astfel rapoartele fiecarui ins cu realitatile înconjuratoare se afla, de fapt, într-o permanenta transformare. Rapsodiile îmi si ne ramân remarcabil de proaspete, desi aproape un secol s-au situat printer bucatile cele mai des cantata în aceasta lume, desi au cunoscut zeci si zeci de versiuni discografice. Dar situatia descrisa poate fi constatata si cu privire la foarte multe alte bucati de mare popularitate.
Care e secretul Rapsodiilor?
As spune ca primul lor avantaj e ca sunt foarte neasemanatoare. Prima corespunde cel mai exact notiunii de rapsodie, fiind adica o îngemanare de melodii populare ce se succed fara vreo cauzalitate aparenta. Ele se ofera pur si simplu. Însa: pe de o parte, instinctual constructive al lui Enescu actioneaza fara gres, piesa în ansamblu se cladeste ireprosabil, devenind pâna la urma o apoteoza a dansului, - iar pe de alta parte orchestratia - as îndrazni sa zic - dumnezeiasca, ofera o ingenuitate si o transparenta coloristica exceptionala.
În schimb, a 2-a Rapsodie apare mai degraba ca un poem simfonic concentrat, are o vâna epica indiscutabila, si - la rândul ei - devine un fel de apoteoza nu a dansului, ci a cântecului popular, macar ca melodia principala a piesei reia o balada compusa pe o poezie de Bolintineanu de catre Alexandru Flechtenmacher, nimeni altul decât compozitorul vodevilurilor lui Matei Millo si ale lui Alecsandri. Dar capacitatea geniului de a transforma orice metamorfozeaza banalitatile lui Flechtenmacher în majoritatea aparitie simfonica ce, într-o tripla supraetajare, inunda cu lumina ei orizontul nostru sonor. Asijderea, celebrul semnal initial (utilizat cu success ani de zile de postul "Europa libera") provine din foarte modesta "Sârba a popmierilor". Dar si aici totul este modificat prin simpla rarefiere a tempo-ului.
S-a considerat mai totdeauna ca Rapsodiile sunt cele mai autentice reprezentante musicale ale sufletului românesc. În ce ma priveste, nu cred asa ceva. Si-mi pare ca piesele enesciene de cu totul alta anvergura, precum Suita sateasca, Impresiile din copilarie ori Simfonia a 5-a, sunt mai cu temei profundele si autenticele reprezentate ale psihismului românesc. - Putem extinde acest tip de observatii de pilda la muzica mghiara, unde nu frumoasele rapsodii ungare ale lui Liszt reprezinta sufletul acelui popor, ci mult mai sigur marile piese simfonice, concertante si camerale ale unor Bela Bartók si Zoltan Kodaly.
Cu toate ca-I garantau oriunde succesul, Enescu s-a îndepartat progresiv de aceste compozitii. Le numea, la sfârsit, "pacatele tineretilor" (le scrisese la 20 de ani) si - într-un fel - avea dreptate sa fie mâhnit de faptul ca alte vreo 30 de minuni musicale iesite din pana sa îsi faceau penitenta într-o atmosfera de politicoasa indiferenta a publicului. Dar, pentru ca lucrurile sunt acum pe cale de remediere, sa nu fim nedrepti cu Rapsodiile. Ele ramân totusi minunate.