Preludiul si fuga în Do major pentru pian

Anul 1903 a fost favorabil creatiei pianistice enesciene, întrucât atunci înregistrãm nu numai teminarea ultimelor trei pãrti ale Suitei op. 10 pentru pian, despre care va fi vorba ceva mai încolo, dar si compunerea - probabil rapidã, în cele câteva zile ce au urmat încheierii finalului sus-numitei suite - compunerea, spuneam, a unui cu totul extraordinar tandem Preludiu si fugã. Lucrare practic necunoscutã pânã nu demult, ea a fost bine pusã în valoare în setul celor 3 discuri compact cu integrala pieselor enesciene pentru pian, scoasã de Cristian Petrescu la casa francezã Accord, discuri ce au cucerit la vremea lor diverse distinctii. Marea descoperire a lui Petrescu a fost - mi se pare - adoptarea unui tempo extrem de lent pentru preludiu, a cãrui notatie în valori mici ar fi presupus - la o privire fugarã - alegerea unei miscãri mai sprintene. Or, fãcând aceastã optiune (asemãnãtoare celor ale lui Glenn Gould pentru unele Preludii si fugi de Bach), pianistul nostru reuseste sã confere paginilor enesciene un fel de atemporalitate, rareori realizatã în piese muzicale, care ele existã tocmai prin integrarea în timp, sau prin creerea unui timp al lor. Ascultãtorul este chemat, la audierea unor pagini de muzicã precum cele ale preludiului enescian, sã uite cã el însusi existã în timp, si sã participe - cumva - la contemplarea Absolutului.
Magistrala fugã pe trei voci care urmeazã ne readuce, totusi, într-un timp pãmântean, tocmai datoritã planului ei formal, faptului cã ne face sã asistãm la aventurile unui personaj (subiectul fugii) care cerceteazã spatiile sonore si-si cautã - în variatele si succesivele sale aparitii - o integrare temporalã.

(Emisiune difuzatã în 8 martie 2005)