Anul 2005 - Anul George Enescu
Anul 2005 a fost declarat Anul George Enescu - în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 ne parasea compozitorul, interpretul, pedagogul care a facut Romania faimoasa.
Lui George Enescu, Radio România Muzical ii aduce un omagiu prin ciclul de emisiuni intitulate chiar "Anul 2005 - Anul George Enescu", în care opusurile enesciene sunt comentate de reputatul compozitor Pascal Bentoiu.
În fiecare marti, de la ora 11,05, fiti alaturi de noi pentru a va impartasi din miracolul enescian.
Pièces impromptues, op. 18
În periplul nostru enescian ajungem la una dintre cele mai fermecatoare si - totodata - mai necunoscute compozitii ale acestui autor: Pièces impromptues, op. 18 pentru pian solo. Precum alte lucrari ale sale, si cea de fata a cunoscut o istorie ciudata si o soarta mai curând vitrega. Dar sa amanuntim.Cele sapte piese ce compun culegerea au fost cuprinse în manuscrisul final, în timpul verii anilor 1913, 1915 si 1916. E ca si cum ar fi fost vorba de niste aquarele realizate în vacante, pe subiecte mai mult ori mai putin întâmplatoare, ceea ce a permis muzicianului o relaxare mult mai marcata decât în alte dati si i-a oferit prilejul sa se dedice mai ales cautarii unor culori tot mai bogate, mai subtile. Enescu polifonistul, Enescu simfonistul se abandoneaza unui soi de impresionism - desigur preponderent pe plan armonic si timbral - , un impresionism care, fara a evita unele discrete trimiteri la Debussy, ramâne extrem de personal si ferm structurat. Întâlnisem ceva de natura aceasta în Suita a 2-a op. 10, mai ales în Pavana, dar aici, în Pièces impromptues, doza specifica este cu evidenta mai mare.
Iar acum: soarta ciudata si vitrega. Ultima din cele sapte piese a fost terminata cu vreo luna de zile înaintea intrarii României în razboi. Se cunosc amanuntele precarelor noastre succese initiale si amaraciunea înfrângerii ulterioare, a parasirii Bucurestilor si a retragerii în Moldova, unde si-au gasit adapost atât familia regala si guvernul, cât si diversi alti oameni importanti. Între ei, George Enescu. E probabil ca muzicianul sa fi luat cu sine - între multe altele - si manuscrisul acestor Pièces impromptues si - cumva - sa-l fi ratacit. Fapt este ca lucrarea a fost considerata pierduta, chiar de catre autor. Si totusi, în destul de incompletul catalog al operelor ce însoteste Amintirile lui George Enescu, publicate în 1955 de Bernard Gavoty, în dreptul lui opus 18 apare titlul Pièces impromptues. - Prin 1957, la doi ani de la disparitia compozitorului, Romeo-Draghici, primul director al Muzeului Enescu, a dat de urma manuscrisului, la Iasi. Iata deci o lucrare originala si de certa importanta care dispare timp de patru decenii, si care re-aparând trebuie sa ia din nou pieptis urcusul afirmarii ei între toate muzicile aparute între timp.
Si drept ultim afront adus acestor piese, ele se tiparesc într-un supliment al revistei "Muzica" (nr. 8/1958) sub titlul abuziv si gresit de Suita a 3-a (sau Suita Inedita) pentru pian. Nu este o Suita! Enescu nu a numit-o niciodata astfel, ci doar: Pièces impromptues, adica o culegere, o punere laolalta, un florilegiu - alcatuit din câteva momente mai mult ori mai putin improvizate... O suita este cu totul altceva, iar autorul aratase în doua asemenea compozitii pentru pian solo, ca si în doua lucrari de orchestra, ca deosebeste foarte bine o suita de un buchet quasi-improvizat de piese foarte bine alcatuit, am spune, la modul Ikebana. Pentru ca, evident, un ceva comun exista între aceste bucati; e ca si cum autorul, revenind sporadic la ele, ar fi regasit de fiece data o anume stare de spirit, proprie doar acestor momente.
Op. 18, Pièces impromptues, arata câteva lucruri.
- Întâi, o impresionanta stapânire si cunoastere, de catre autor, a pianului, la un nivel comparabil cu cea asupra instrumentelor de coarde.
- Apoi, foarte întinsa disponibilitate psihica a compozitorului. Sa nu uitam ca aceste bijuterii atât de diferite între ele au fost asternute pe hârtie în paralel cu Simfonia a 2-a, cu Suita op. 20 pentru orchestra, cu începuturile Cvartetului de coarde în Mi bemol. Un orizont spiritual extrem de larg, de viu si de variat.
- În fine, as atrage atentia asupra unui aspect pe care l-as numi pan-europenismul lui Enescu, depozitar al unor mosteniri culturale extrem de interesante. Peste fondul sau autohton, si - pe plan religios - ortodox, au venit aporturile celor doua mari culturi muzicale europene: cea germana, prin cei 6 ani petrecuti la Conservatorul din Viena, si cea franceza, prin urmatorii 5 ani în care a urmat cursurile Conservatorului parizian. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca pentru orice muzician de nivel asemanator, cultura muzicala italiana ar fi fost oricum asimilata, în primul rând prin repertoriu, atât cel instrumental, cât si cel lirico-dramatic. Enescu se arata a fi unul din cei mai scoliti muzicieni ai tuturor timpurilor, situatie grefata - sa nu uitam - pe datele constitutiei sale muzicale, în primul rând pe legendara sa memorie. Mi se pare ca în Pièces impromptues se reflecta, mai mult decât în alte compozitii, remarcabila sa deschidere fata de tot ceea ce însemna, la vremea aceea, cultura europeana.
Prima piesa, Mélodie, este si cea mai putin pretentioasa
a culegerii. Ea nu poate fi despartita de unele sugestii ale stilului
fauré-ean, însa as presupune ca nu e vorba atât de
vreo influenta a maestrului asupra discipolului, cât mai curând
de o certa similitudine de temperament, pe care am mai întâlnit-o
(de ex. în Intermezzi op. 12) si pe care o vom regasi si de-aci
încolo (sa anticipam: de pilda în Cvartetul al II-lea cu pian,
un sfert de secol mai târziu). Sa notam în Mélodie
delicatetea sentimentului si discretia expresiei.
Vocile stepei (Voix de la Steppe), care urmeaza, ofera un destul de curios tablou tipic rusesc, cumva în linia unor Borodin sau Mussorgski. Parca ar fi descrierea trecerii unui convoi prin întinderile câmpiei nesfârsite; nu stim de unde vine, nu stim încotro se duce. Nici nu are vreo importanta. Enescu fusese în Rusia în octombrie 1909 si concertase la Petersburg si la Moscova; cum însa în vremea aceea se calatorea relativ încet (cu trenul), este sigur ca muzicianul avusese timp sa înmagazineze niste impresii puternice care si-au gasit o exprimare muzicala în aceste Voci ale stepei.
Cu Mazurka melancolica ajungem la nivelul înalt al compozitiei de fata. Piesa e mult mai complexa, mai dezvoltata decât precedentele; opt pagini în miscare dezvaluie mari frumuseti melodice si armonice, si o interesanta viata ritmica. Cuvântul "melancolic" îmi pare înca prea precis pentru sentimentul indefinisabil al bucatii; este melancolic, dar în cuprinsul unei elegante si unor luminari ne-asteptate, vecine cu fericirea.
Burlesca, sectiunea cea mai spectaculoasa a culegerii, este înca mai dezvoltata: punând la socoteala si repetitiile, avem 14 pagini de miscare nervoasa, Vivace non troppo, plina de surprize ritmice si armonice. Prea îmi pare sortita a deveni cu timpul una din preferintele pianistilor mai putin conformisti. Ea anticipeaza vizibil atmosfera si tehnica partii mediane a ulterioarei Sonate în fa diez minor, op. 24.
Appasionato se initituleaza a 5-a piesa, o generoasa barcarola, care ne ofera o marturie asupra capacitatilor pianistice ale lui Enescu; iar culorile armonice sunt de-a dreptul încântatoare. Daca totusi bucata nu s-a bucurat de aprecierea (zicem noi) cuvenita, este poate pentru ca e urmata de puternicul cuplu al celor doua piese finale: Choral si Carillon nocturne. Spun "cuplu" , pentru ca ele au fost gândite astfel de autor, se cânta fara pauza între ele, iar tema celei de-a doua e anuntata în ultimele masuri ale primei. Aceste ultime doua piese au fost dintotdeauna si de toata lumea percepute drept culminatia indiscutabila a întregului ciclu. Prin ce anume?
As zice: mai întâi prin alaturarea lor oarecum insolita. Doua piese, facând ambele trimiteri la o atmosfera monahala, dar extrem de diferite prin limbajul lor armonic. Choral-ul ne îndreapta evident înspre atmosfera sobra a slujbelor catolice (pot fi facute si apropieri de Cathédrale engloutie a lui Debussy), iar Carillon nocturne...
Ei bine, Carillon nocturne cere unele lamuriri. În terminologia franceza "Carillon" înseamna un instrument sui-generis, alcatuit din clopote (uneori 30, dar eventual si mai multe, câte 50), acordate foarte minutios între ele. Avântul unor astfel de instrumente, plasate în clopotnita ori în turnul vre-unei catedrale, dateaza cam din sec. 17. Ansamblul clopotelor este manevrat de un singur om, pe care-l putem numi un virtuoz, si care actioneaza de obicei o claviatura pentru sunetele mai înalte si un pedalier pentru clopotele grave. Cam ca la orga. - Enescu a auzit cu siguranta multe asemenea "carillon"-uri (mai cu seama în nordul Frantei si în Belgia), si în actul sau compozitional intra o uluitoare recompunere la pian a complexelor sunete de clopot. Fara îndoiala, piesa lui de pian are o forma care depaseste prestatiile uzuale ale jocurilor de clopote reale. Nu este imitatie pura, ci compozitie de mare putere evocatoare. - Fie-mi permis sa gasesc în aceasta muzica nocturna si ceva din ambianta coastelor muntoase pe care se ridica atât Pelesul, unde Enescu îsi avea camera sa, cât si mânastirea Sinaia.
Vorbeam însa de diferenta limbajelor armonice; în timp ce Choral-ul se cladeste în special pe acordurile perfecte traditional utilizate, dar oferind desigur surprinzatoare modulatii, Carillon nocturne se dovedeste - pe plan armonic - o piesa extrem de originala. Ce se întâmpla aici? Autorul re-creaza sonoritatile misterioase ale clopotelor prin neobisnuite mixturi armonice în care predomina septimele mari si octavele marite paralele, producând o halucinanta irizare timbrala, care - probabil - l-ar fi umplut de bucurie pe Debussy. Dar vai, nimeni - nici în Europa occidentala, nici la noi - nu a auzit aceste minunate sonoritati timp de peste patru decenii dupa imaginarea lor. - Vraja sunetelor de clopote pare a fi, catre sfârsit întrerupta de cele 12 batai ale unui orologiu; dar ea se recompune, iar bucata se încheie într-o atmosfera de vis...
Ca si, mai înainte, cu Preludiul si fuga în do-major, Piéces impromptues si-au gasit o talmacire ideala în versiunea pianistului Cristian Petrescu, autorul unei remarcabile integrale a muzicii pentru pian datorate lui George Enescu. (Emisiune difuzata în 19 aprilie 2005)
Vocile stepei (Voix de la Steppe), care urmeaza, ofera un destul de curios tablou tipic rusesc, cumva în linia unor Borodin sau Mussorgski. Parca ar fi descrierea trecerii unui convoi prin întinderile câmpiei nesfârsite; nu stim de unde vine, nu stim încotro se duce. Nici nu are vreo importanta. Enescu fusese în Rusia în octombrie 1909 si concertase la Petersburg si la Moscova; cum însa în vremea aceea se calatorea relativ încet (cu trenul), este sigur ca muzicianul avusese timp sa înmagazineze niste impresii puternice care si-au gasit o exprimare muzicala în aceste Voci ale stepei.
Cu Mazurka melancolica ajungem la nivelul înalt al compozitiei de fata. Piesa e mult mai complexa, mai dezvoltata decât precedentele; opt pagini în miscare dezvaluie mari frumuseti melodice si armonice, si o interesanta viata ritmica. Cuvântul "melancolic" îmi pare înca prea precis pentru sentimentul indefinisabil al bucatii; este melancolic, dar în cuprinsul unei elegante si unor luminari ne-asteptate, vecine cu fericirea.
Burlesca, sectiunea cea mai spectaculoasa a culegerii, este înca mai dezvoltata: punând la socoteala si repetitiile, avem 14 pagini de miscare nervoasa, Vivace non troppo, plina de surprize ritmice si armonice. Prea îmi pare sortita a deveni cu timpul una din preferintele pianistilor mai putin conformisti. Ea anticipeaza vizibil atmosfera si tehnica partii mediane a ulterioarei Sonate în fa diez minor, op. 24.
Appasionato se initituleaza a 5-a piesa, o generoasa barcarola, care ne ofera o marturie asupra capacitatilor pianistice ale lui Enescu; iar culorile armonice sunt de-a dreptul încântatoare. Daca totusi bucata nu s-a bucurat de aprecierea (zicem noi) cuvenita, este poate pentru ca e urmata de puternicul cuplu al celor doua piese finale: Choral si Carillon nocturne. Spun "cuplu" , pentru ca ele au fost gândite astfel de autor, se cânta fara pauza între ele, iar tema celei de-a doua e anuntata în ultimele masuri ale primei. Aceste ultime doua piese au fost dintotdeauna si de toata lumea percepute drept culminatia indiscutabila a întregului ciclu. Prin ce anume?
As zice: mai întâi prin alaturarea lor oarecum insolita. Doua piese, facând ambele trimiteri la o atmosfera monahala, dar extrem de diferite prin limbajul lor armonic. Choral-ul ne îndreapta evident înspre atmosfera sobra a slujbelor catolice (pot fi facute si apropieri de Cathédrale engloutie a lui Debussy), iar Carillon nocturne...
Ei bine, Carillon nocturne cere unele lamuriri. În terminologia franceza "Carillon" înseamna un instrument sui-generis, alcatuit din clopote (uneori 30, dar eventual si mai multe, câte 50), acordate foarte minutios între ele. Avântul unor astfel de instrumente, plasate în clopotnita ori în turnul vre-unei catedrale, dateaza cam din sec. 17. Ansamblul clopotelor este manevrat de un singur om, pe care-l putem numi un virtuoz, si care actioneaza de obicei o claviatura pentru sunetele mai înalte si un pedalier pentru clopotele grave. Cam ca la orga. - Enescu a auzit cu siguranta multe asemenea "carillon"-uri (mai cu seama în nordul Frantei si în Belgia), si în actul sau compozitional intra o uluitoare recompunere la pian a complexelor sunete de clopot. Fara îndoiala, piesa lui de pian are o forma care depaseste prestatiile uzuale ale jocurilor de clopote reale. Nu este imitatie pura, ci compozitie de mare putere evocatoare. - Fie-mi permis sa gasesc în aceasta muzica nocturna si ceva din ambianta coastelor muntoase pe care se ridica atât Pelesul, unde Enescu îsi avea camera sa, cât si mânastirea Sinaia.
Vorbeam însa de diferenta limbajelor armonice; în timp ce Choral-ul se cladeste în special pe acordurile perfecte traditional utilizate, dar oferind desigur surprinzatoare modulatii, Carillon nocturne se dovedeste - pe plan armonic - o piesa extrem de originala. Ce se întâmpla aici? Autorul re-creaza sonoritatile misterioase ale clopotelor prin neobisnuite mixturi armonice în care predomina septimele mari si octavele marite paralele, producând o halucinanta irizare timbrala, care - probabil - l-ar fi umplut de bucurie pe Debussy. Dar vai, nimeni - nici în Europa occidentala, nici la noi - nu a auzit aceste minunate sonoritati timp de peste patru decenii dupa imaginarea lor. - Vraja sunetelor de clopote pare a fi, catre sfârsit întrerupta de cele 12 batai ale unui orologiu; dar ea se recompune, iar bucata se încheie într-o atmosfera de vis...
Ca si, mai înainte, cu Preludiul si fuga în do-major, Piéces impromptues si-au gasit o talmacire ideala în versiunea pianistului Cristian Petrescu, autorul unei remarcabile integrale a muzicii pentru pian datorate lui George Enescu. (Emisiune difuzata în 19 aprilie 2005)