Douã Intermezzi op. 12 pentru orchestrã de coarde

Criteriile lui Enescu în stabilirea catalogului creatiei sale purtând numere de opus ne apar uneori neclare. Existã, constatãm, lucrãri nu extrem de importante care au intrat în numerotarea definitivã, dupã cum întâlnim si lucrãri de certã greutate artisticã necuprinse în aceastã serie oficializatã. Între ultimele as aminti un extraordinar tandem Preludiu si fugã (pentru pian), din 1903, sau lucrarea pe care astãzi o numim Sonata "Torso" (1911). Între celelalte, pare evident cã Prima sonatã de violoncel (din 1898) nu prea are ce cãuta la op. 26, alãturi de infinit mai matura Sonatã a II-a, în Do major, datatã 40 de ani mai târziu. Tot astfel, am sentimentul cã cele Douã intermezzi op. 12 pentru coarde nu au ponderea necesarã spre a face fatã vecinãtãtii Suitei op. 9, sau Simfoniei nr.1 op. 13 în Mi bemol major. Dar vointa autorului este suveranã.
N-as vrea sã las totusi impresia cã nu apreciez Intermezzi... Aceste piese, scrise respectiv în septembrie 1902 si ianuarie 1903, rãmân niste bucãti fermecãtoare, evident foarte bine puse în paginã si oferind un lirism de calitate si distinctie. Suflul melodic se aratã a fi si aici caracterul primordial al scrisului enescian. Venind însã dupã Octet si dupã Suita I pentru orchestrã, telul lor artistic se vãdeste desigur mai modest. Tot cãtre aceastã concluzie ne împinge si constatarea cã Intermezzi sunt impregnate de spirit fauré-ean, dar aratã pe alocuri si reminiscente wagneriene, cam din zona ilustratã prin - sã zicem - Siegfriedidyll.
E curios sã ne amintim cã la prima lor auditie bucuresteanã, sub conducerea autorului - în martie 1903, ele au pãrut (citez dintr-un cronicar al vremii) "prea grele de înteles" si "pline de armonii stranii si tulburãtoare". Gustul si pregãtirea publicului evolueazã totusi, dar Enescu mai avea drum lung de parcurs spre a fi cât de cât - în fine - înteles de compatriotii sãi.

(Emisiune difuzatã în 1 martie 2005)