Dixtuorul, op. 14

Dupa cum Octetul îsi alcatuia formatia îmbinând doua quartete de coarde, tot asa Dixtuorul reuneste doua clasice quintete de suflatori. Singura derogare: oboiul 2 este înlocuit de cornul englez, instrument din aceiasi familie, pe care Wagner îl desemna drept "oboi alto". Ca si Octetul, si poate înca mai elocvent decât acesta, Dixtuorul realizeaza - prin virtuozitatea punerii în pagina - o veritabila alchimie timbrala: este încântatoarea fantezia mixajelor, abilitatea exploatarii registrelor, permanentul sens al transformarii culorilor.

Daca Octetul, prin arhitectura sa, putea fi socotit un fel de super-sonata sa nu uitam: constructia oferea o forma-sonata extinsa la cele patru miscari ale lucrarii), atunci Dixtuorul ar fi mai curând un soi de super-divertisment. Degajarea vocilor, eleganta dialogului instrumental sunt frapante: cândva asemuiam structura intima a Dixtuorului cu cea a vreunui frumos dialog platonician, sa spunem Phaidros sau Phaidon... Aceiasi gratie a replicilor...

Alcatuit din trei miscari (Doucement mouvementé, Modérément si Allégrement, mais pas trop vif). Dixtuorul mentine pentru toate cele trei parti acelasi centru tonal: Re. Procedeul fusese încercat de autor în Sonata a 2-a pentru pian si violina si în Simfonia concertanta, op. 8. Este, mi se pare, un indiciu asupra non-conflictualitatii fundamentale a personalitatii enesciene. Sunt deci, în Dixtuor, trei panouri distincte: primul, de o fantezie armonica debordanta si dezvaluind un superb transformism coloristic, al 2-lea, apelând ceva mai insistent la intonatiile de sorginte populara, al 3-lea în fine, mai orchestral gândit si - poate - mai putin original în meandrele structurii sale intime. Surprind aci, într-adevar, niste excrescente brahmsiene care nu au de ce sa ne bucure. Enescu a scris multe pagini mai originale decât finalul Dixtuorului. Si totusi: exact aci întâlnim un insolit sir de 19 quarte perfecte ascendente, în acelasi an 1906 în care aparea prima Simfonie de camera a lui Arnold Schöenberg, celebra tocmai prin tema sa alcatuita în quarte succesive.

Dixtuorul a iesit în lume în acelasi an cu Simfonia 1-a în mi-bemol. Cele doua partituri sunt, cred, de aceiasi importanta în opera compozitorului, poate cu un plus de originalitate pentru Dixtuor. Totusi, lucrarea mai mare a înghitit-o cumva pe cea mai mica: Dixtuorul nu s-a bucurat de acelasi (mare) succes al Simfoniei op. 13.

Partiruta initiala nu poarta nici o dedicatie. Însa, consemneaza Enescu într-o notita, cu prilejul "Amintirilor" sale, publicate de Bernard Gavoty (citez): "În momentul în care acest mic volum este pe punctul de a aparea, îmi dau seama ca nu am oferit memoriei principesei Hélène Alexandre-Bibescó omagiul pe care-l meritau multiplele atentii cu care nu a încetat a ma înconjura. Exprim deci dorinta ca toata opera mea anterioara lui Oedipe (cu exceptia pieselor ce poarta o dedicatie precisa) sa fie considerata ca fiind închinata nobilei sale memorii" (se încheie citatul).
Prin efectul acestei dorinte quasi-testamentare, Dixtuorul trebuie socotit a fi fost oferit memoriei principesei Elena Bibescu, marea protectoare si binefacatoare a lui Enescu în timpul adolescentei sale si a primei tinereti. (Pascal Bentoiu - febr. 2005)