Cvartetul cu pian nr.1 op.16

Una din operele cele mai ciudate, si probabil cele mai nedreptatite în creatia enesciana, este Cvartetul cu pian op.16, terminat în 1909. Spun "ciudata" pentru ca, evident, aceasta lucrare priveste cu un ochi spre trecut si cu altul spre viitor. Voi încerca mai departe sa explic de ce. În plus, cele trei miscari nu par a se sustine prea grozav una pe alta. Prima, Allegro moderato, este o vasta suprafata dramatica în forma-sonata, unde expunerea temelor e de cea mai aleasa calitate, dar unde dezvoltarea ne poarta oarecum înapoi, spre procedee contrapunctice de tip scolastic si unde, dupa frumoasa reexpunere a temelor, ne asteapta o Coda supradimensionata, o Coda de 113 masuri destul de greu de acceptat în insistenta ei concluziva. Însa! Însa vine miscarea a II-a, Andante mesto, care e - hotarât - una din culmile creatiei enesciene. Autorul atinge aici, dintr-o data si cumva surprinzator, o calitate a expresiei pe care n-o vor depasi nici chiar marile sale compozitii de mai târziu: Cvartetele de coarde, al II-lea Cvartet cu pian, Cvintetul op. 29. O pagina de vis, cum un mare compozitor realizeaza doar de putine ori în viata. Dupa care Vivace final, cu toate calitatile sale de scriitura, cu tot motorismul sau (nu departe de Vif et vigoureux din Octetul de coarde sau de Bourrée din a II-a Suita de pian), ei bine, Vivace final nu ne va mai putea convinge ca aceasta este într-adevar încheierea cea mai potrivita pentru minunile ce s-au auzit în prealabil. Subliniem de asemenea ca prima auditie a avut loc la doar 8 zile de la teminarea finalului, prin urmare acesta a fost scris sub o anumita presiune. Dar cum spuneam odata: capodopera imperfecta este cu atât mai incitanta si mai fertila pentru imaginatia receptorului.
Ar fi poate de discutat aici o curioasa perioada a creativitatii enesciene, sa spunem: cam între 1906 (terminarea Dixtuor-ului) si spre 1914 (terminarea Simfoniei a II-a). O perioada plina de încercari, de proiecte rareori terminate, de - pe scurt - incertitudini stilistice. Probabil ca au rezonat, în sensibilitatea compozitorului nostru, si marile transformari si perturbari în întreg orizontul artistic: atonalismul în muzica, dadaismul în literatura, non-figurativul în pictura, s.a.m.d. - Fapt este ca perioada vizata de noi (1906 - 1914) este, pentru Enescu, umpluta cu diverse proiecte abandonate pe parcurs: poemul-oratoriu Strigoii, pe textul eminescian integral, Sonata în la minor pentru pian si violina, cunoscuta azi sub numele de Sonata-torso (terminata fiind numai prima parte), un splendid Quartettsatz în Do major, ramas însa singur, ca o parte întâi a unui virtual cvartet, apoi Suite châtelaine pentru orchestra - din care pe de-a întregul terminata este doar prima parte, precum si alte compozitii, ca de pilda Pièces impromptues, asternute pe hârtie între 1913 - 1916, redescoperite în 1957 si cu totul abuziv si impropriu numite Suita a 3-a pentru pian. Voi reveni.
Ceea ce vreau sa arat este ca acest Cvartet cu pian op. 16 de care ne ocupam acuma cade, ca singura lucrare majora terminata, în mijlocul perioadei de incertitudini optionale, si marturisind el însusi unele nesigurante estetice ale autorului, Sa ne reîntoarcem însa la muzica propriuzisa. As invita ascultatorul sa fie atent la unele aspecte:
- întâi, importanta constanta a unisonului în gândirea muzicianului nostru; si aceasta partitura porneste tot cu unison, ca si op. 6, 7, 9, 11 nr.2 si 13...
- apoi: luxurianta scriiturii de cvartet cu pian, remarcabila si adesea originala, chiar daca în mare masura autorul opteaza pentru opozitia clasica dintre cele trei instrumente de coarde si pian;
- finalmente: discretul parfum românesc - detectabil mai ales în melodica partii lente, cu ale ei poetice balansuri pe secunda mare - , precum si reala înrudire initiala cu Dixtuor-ul, nu numai prin tonalitatea comuna, Re major, ci si prin unele profiluri tematice (îndeosebi în prima parte).
Cvartetul op. 16 a fost auzit pentru prima oara în România în 1964, la peste o jumatate de veac de la terminarea lui. Si a fost întâia oara tiparit abia în 1965. Banuiesc ca Enescu ar fi dorit, poate, sa-l mai supuna cândva unei reviziuni, dar ca intensa lui activitate de concertist, dirijor, profesor si... compozitor al altor lucrari l-a împiedicat sa opereze o eventual proiectata refacere. Sfatul meu catre ascultatori este: concentrati-va asupra partii lente, iar daca ati patruns-o pe aceasta va va fi cu atât mai usor sa integrati si celelalte doua miscari, ba chiar sa le iertati unele neajunsuri. (Emisiune difuzata în 29 martie 2005)