Vom vorbi în edițiile următoare "Obiectiv-emotiv" despre muzică românească. Este, sigur, în preajma Zilei Radioului, Ziua Radio România - 1 Noiembrie, dar și Ziua Națională - 1 Decembrie. Pentru această ediție, vom discuta despre lucrarea unui compozitor care nouă aici, la radio, ne este foarte drag - nu doar pentru că scria o muzică foarte frumoasă, dar și pentru că era un om deosebit și a fost colegul nostru: Dumitru Capoianu. Eu mi-l aduc aminte ca tânără redactor, când mergeam la comisiile de ascultare ale fonotecii Radio România alături de Dumitru Capoianu... mi-l amintesc și acum, hâtru, vesel și o personalitate extrem de luminoasă. Cum se reflectă lucrurile astea în muzica lui?

Și eu l-am cunoscut personal. E un mare privilegiu să poți cunoaște așa, direct, compozitorul. Lucrul a început prin intermediul tatălui meu. Tatăl meu, pianistul Adrian Tomescu, a cunoscut cam toți compozitorii epocii în care a trăit.

Dumitru Capoianu avea într-adevăr un simț al umorului, o ironie care se simțea în tot ceea ce făcea. Sigur că între noi era o diferență de vârstă respectabilă, dar am simțit cumva că pot să îi vorbesc ca unui prieten mai mare. Și acum păstrez partitura unei lucrări de-ale sale, Habanera - eu în spuneam habarnera. El m-a văzut cum o cântam și mi-a scris atunci o dedicație "Tânărului violonist Alexandru Tomescu, cu indicația să nu o și danseze atunci când o cântă"... pentru că mă mișcam foarte mult pe scenă. Și profesorul meu de la Dallas îmi spunea "Domnule, dar dansezi pe scenă! Mai stai locului acolo, concentrează-te pe ce ai de făcut!"

Atunci când simți muzica cu fiecare fibră a corpului tău, sigur că dansul este una dintre formele de exteriorizare, de manifestare a acestei trăiri.

Habanera am cântat-o de multe ori. Am făcut chiar o înregistrare specială aici, cu colegii mei din Orchestra Națională Radio, a Concertului de Dumitru Capoianu pentru vioară și orchestră. E o muzică foarte bine potrivită pentru vioară. Am avut diverse tentative de a cânta lucrări de compozitori contemporani și sigur că majoritatea provine din rândul pianiștilor, și-atunci se simte că ei mai degrabă gândesc pianistic și încearcă să transpună lucrurile acestea în mâinile unor violoniști. Ei, Dumitru Capoianu însă știa să scrie pentru vioară foarte bine, plus că muzica sa, o muzică foarte romantică, foarte sinceră, foarte directă, nu umbla să te păcălească, nu căuta efecte speciale doar de dragul efectului. Îi păstrez întotdeauna o amintire foarte caldă... cu barba lui albă de Moș Crăciun.

Este un moment potrivit și să ne uităm puțin în urmă și să ne gândim în ce fel ne-a influențat, de fapt, radioul viețile? Dacă nu ai fi fost solistul orchestrelor radio atâția ani, ce ar fi fost diferit în viața ta sau, mai bine zis, ce a adus ca plus-valoare lucrul acesta?

Greu de spus după mai bine de 20 de ani aici, în radio. Mi-e greu să-mi imaginez cum ar fi viața mea fără radio. Pentru mine a însemnat, în primul rând, contactul cu foarte multe lucrări, foarte multe partituri care altminteri sunt ocolite de celelalte filarmonici, multe lucrări de secol XX, chiar și lucrări contemporane. E atât de important, nu?, să existe o direcție, o strategie de cultivare, de formare a unui gust al publicului și prin asta eu mă simt foarte norocos că am avut și am acest privilegiu de a fi solistul orchestrelor radio, pentru că repertoriul este vast și în special cu deschidere către muzica de secol XX și muzica românească.

Sesiunile de înregistrări sunt niște lucruri extrem de valoroase, extrem de importante pentru orice interpret, pentru că acolo, în fața microfonului, nu mai ai unde să te ascunzi. Ce este este, ce nu este... Microfonul aude ceea ce tu doar simți, ți se pare că ai ratat un pic, acolo s-a auzit în toată nuditatea sa. Dar am căutat întotdeauna, inclusiv în înregistrările pe care le-am făcut aici, la radio, să prioritizez substanța muzicii, viața muzicii, curgerea asta a muzicii înaintea unei perfecțiuni formale. E adevărat că în ziua de astăzi suntem obișnuiți cu acele înregistrări perfecte, cvasiperfecte, dar ele sunt produse cu un anumit cost. În primul rând, un cost de muncă uriaș. Chiar îmi povestea Jakob Handel, inginerul de sunet cu care lucrez eu, că un mare tenor - nu dau nume - la o înregistrare a făcut doar așa... a aa aaa... și fiecare dintre notele acelea provenea dintr-o altă tranșă. Notă cu notă aproape sunt legate, sunt photoshopate ca să iasă atât de perfect. Or, asta e o perfecțiune artificială.

Deci, da, este un privilegiu să poți să înregistrezi într-o sală de concerte cum e Studioul "Alfred Alessandrescu" al nostru, aici. Chiar mă gândeam cândva, în timpul pandemiei, că mi-a fost cumva mai ușor să mă concentrez pe ce aveam de făcut, pe concertele pe care le-am susținut în fața unei săli goale, tocmai având în spate această experiență a sesiunilor de înregistrări. Că, exact la fel ca la o înregistrare, atunci încerci să dai tot ce-i mai bun, exact ca într-un concert chiar și în absența publicului. Și, cumva, asta mi-a ajutat în acele vremuri ciudate pe care le-am traversat.