Astăzi vorbim despre Enescu și am ales o lucrare ce, pentru mine, este esența spiritului enescian. De fiecare dată când este să ilustrez ceva despre Enescu într-o emisiune la radio prefer să aleg Sonata a III-a "în caracter popular românesc", pentru pian și vioară, scrie Enescu în partitură - un opus fundamental pentru cultura română în general, dar și pentru patrimoniul umanității. Nu sunt cuvinte mari și cred că ești de acord cu mine și ne poți da tu mai multe argumente, de fapt.

Da, aș zice că sunt, într-adevăr, cuvinte realiste. E una dintre cele mai de succes lucrări ale lui George Enescu, cele mai consistente lucrări; o partitură înfricoșătoare atunci când o deschizi pentru prima dată. Eram elev la Conservator și am fost invitați la un festival în Japonia. Și japonezii, care întotdeauna doresc să meargă la esența lucrurilor, au vrut ca românii să cânte Sonata a III-a "în caracter popular românesc" de George Enescu, și nu o operă facilă, o operă cum ar fi un aranjament al rapsodiilor, nu! Și țin minte că aproape un an de zile am lucrat. La vremea respectivă cântam cu pianista Andreea Butnaru. Am descifrat împreună și a fost un lucru extraordinar că am lucrat împreună, pentru că aceasta nu este o sonată pe care să o poți lucra individual. Pianistul și violonistul trebuie să o înțeleagă, să o deprindă împreună pentru că altfel fiecare voce separată nu are foarte mult sens. Și, în cele din urmă, am mers și am cântat-o japonezilor. A fost o experiență uluitoare! Nu știu exact ce repere de folclor românesc aveau ei, dar, în mod cert, aveau toată această deschidere către muzica diferită de cea pe care o ascultau ei.

Aș putea spune că, într-adevăr, este o muzică foarte originală în contextul întregii surse de inspirație folclorică din momentul respectiv. Că toți, și Bartok, și Stravinski, Janacek... foarte mulți compozitori s-au inspirat din muzica folclorică, dar George Enescu a mers pe o cale a lui, foarte personală. E păcat că a fost atât de parcimonios cu numărul de opusuri. Pe de altă parte, atenția acordată detaliului poate explică numărul lor atât de redus; pentru că această dificultate, această "complicățeală" incredibilă a partiturii de fapt rezultă dintr-o dorință de a ușura munca interpretului. Totul este trecut acolo cu o scrupulozitate microscopică. Ca să o cânți, nu ai de făcut decât să urmezi tot ceea ce ți-a trecut Enescu - ca respirație, ca feeling, tot. Totul este foarte, foarte clar trecut acolo! Sigur, poți să te întrebi după aceea unde mai rămâne libertarea ta de interpret? Dar, credeți-mă, genul acesta de muzică îți oferă, chiar și cu toate aceste explicații atât de minuțioase, foarte multă libertate.

Desigur, după ce o cânți vreo 10-20 de ani, începi să simți sonata ca și cum ar fi a ta. De fapt, cred că acesta este momentul în care, realmente, poți să începi să formezi muzica, să o modelezi, în clipa în care ai cântat-o de atât de multe ori încât simți că face parte din tine, din ADN-ul tău, din fibra ta. Atunci când o cânți, te transformi tu în compozitor și simți ca și cum tu însuți te exprimi cu acel glas pe care ți l-a împrumutat compozitorul.

Aici cred că ar mai fi ceva de pus în lumină. Tu cunoști foarte bine locurile unde a locuit, unde a trăit o parte din viața sa George Enescu. E vorba și de proiectele de la Mihăileni. Eu recunosc că n-am fost niciodată în partea aceea a țării. Tu ai simțit legătura dintre locurile acelea și muzica lui? Eu cred că este. Așa este?

E o experiență incredibilă să fii acolo! Este o casă-bijuterie. Chiar în dimineața aceasta discutam cu domnul Șerban Sturdza, arhitectul care a coordonat întregul proiect împreună cu Fundația Pro Patrimonio și pianista Raluca Știrbăț. E un proiect miraculos în condițiile în care, de multe ori, asistăm neputincioși cum mor mărturii semnificative ale trecutului, dispar sub ochii noștri.

Casa lui George Enescu de la Mihăileni, care era un pic mai mult decât o ruină, în ziua de astăzi este restaurată, este mobilată și este pe care să-și împlinească menirea ei culturală, care sunt convins că l-ar fi bucurat mai mult decât orice pe George Enescu. Am cântat de foarte multe ori acolo. În fiecare turneu Stradivarius facem o oprire în Mihăileni pentru că eu cred că Mihăilenii merită să își ocupe un loc pe harta culturală a țării. Este o experiență uluitoare să cânți, de exemplu, în aer liber, să faci concerte în aer liber acolo, în curtea casei lui George Enescu, care devenise neîncăpătoare pentru oamenii veniți de multe ori de la sute de kilometri distanță exact pentru acest lucru despre care vorbeai. Pentru experiența de a fi acolo, în chiar locul unde a trăit, a respirat, a fost inspirat George Enescu. Și, spre exemplu, să cânți o lucrare de-a sa cum este Sonata a III-a sau Lăutarul din Impresiile din copilărie acolo și să auzi cum îți răspund așa, într-un contrapunct, natural, îți răspund păsările din copaci sau auzi greierii dacă e concertul seara... este o experiență miraculoasă! Plus că îndepărtarea aceasta de București și de freamătul cotropitor al vieții de aici ți-aduce în același timp și o oarecare liniște sufletească, o liniște în care îți poți auzi gândurile și poți să te conectezi mult mai bine cu lucrurile care chiar contează.

Într-adevăr, să mergi în locurile care l-au inspirat pe Enescu, ar putea fi un circuit cultural, un circuit turistic. Nu trebuie decât să ne uităm la ce înseamnă Mozart pentru Austria. Toate locurile binecuvântate de trecea sa sunt doldora de turiști, și oameni care fac nu doar un turism de distracție, ci turism cultural. Și cred că România încă are un potențial uriaș la acest capitol, care ar putea fi dezvoltat. Sper să mă implic și eu cât de mult pot, și în vara acestui an și în anii care vor veni, în proiectele culturale de acolo pentru că eu cred că merităm cu toții să avem o țară așa cum ne dorim, așa cum poate vedem în străinătate și ne întrebăm "dar la noi de ce nu?". Plus că, dincolo de a avea pe moment o bogăție de evenimente culturale, în cele din urmă va putea rezulta și în descoperirea viitorului George Enescu. Era chiar numele unui concurs la un moment dat. Da, acum ne vine să râdem! Unde să mai găsim noi un George Enescu astăzi? Dar sunt convins că pe undeva există un talent remarcabil. George Enescu a avut șansa să întâlnească niște oameni providențiali în niște momente-cheie ale vieții sale. Trebuie să fim pregătiți. Trebuie să pregătim acel cadru în care, dacă apare un om talentat, să putem să-l sprijinim la timp și să putem să-l îndrumăm în centrele culturale, în universitățile care să îl formeze și să-l desăvârșească pentru mai târziu.