Un alt exemplu al unui concert celebru, Concertul op. 77 pentru vioară și orchestră de Johannes Brahms. Ca să te parafrazez... Cum arată pantofii lui Alexandru Tomescu pentru acest concert?

E un concert uriaș, un concert ca o simfonie. Și... țin minte când l-am cântat pentru prima dată, una dintre primele dăți, aici, cu Orchestra Națională Radio, aveam cred că 18 ani, eram în clasa a XII-a - o vârstă foarte crudă pentru așa un concert. A dirijat maestrul Horia Andreescu și, după concert, a venit soția lui care mi-a spus: "Eee, tu trebuie să mai suferi încă mult ca să simți întreaga energie, întreaga pasiune care este în acest concert!" Și mie, la 18 ani, deja mi se părea că deja suferisem pentru cel puțin 3-4 vieți. Mă rog, suferințe adolescentine, evident, dar atunci când le trăiești, pe moment ți se pare că lumea și pământul au început și s-au sfârșit acolo, cu existența ta. Evident că n-am luat-o în serios, n-am crezut... asta e o exagerare, este chiar o lipsă de proporții! Eu am trăit mult mai mult decât se vede! Dar, evident, acum, la aproape 45 de ani, pot să spun că avea dreptate.

Dar, în același timp, este un concert care evoluează odată cu tine. Sigur că are un sens atunci când îl cânți la 18 ani, altul la 30, altul la 40. Este o lucrare în care, într-adevăr, poți să intri de fiecare dată tot mai adânc. E un concert pe care l-am cântat în multe concursuri internaționale. Chiar dacă la prima vedere nu pare genul de concert briant, care să aducă neapărat un succes de public, cred că prin bogăția sa muzicală merită din plin să fie pus în seria aceasta de concerte de finală de concurs. Și, încetul cu încetul, sunt convins că lumea și inclusiv juriile de concursuri internaționale vor începe să aprecieze din nou, nu doar atât sclipirea și epatarea unui concert în genul Paganini sau Ceaikovski, ci profunzimea muzicală pe care o poate arăta un candidat cântând Concertul de Brahms, de exemplu.

Sigur, concertul are un istoric foarte zbuciumat... celebra ceartă dintre Brahms și Joachim, ale cărei motive le trăiesc în direct toți violoniștii care-l cântă, pentru că, este adevărat, Brahms nu era deloc violonist și de aceea și cultiva această prietenie cu Joachim. Numai că eu cred că totuși Brahms a ales bine, să nu-l ascultem pe Joachim, din două motive; o dată că, în ciuda dificultăților tehnice și a faptului că nu este deloc violonistic, muzica este superbă și aceasta justifică orice efort suplimentar, plus că după aceea, evident, ca să-l împace pe Joachim, Brahms a compus celebrul concert pentru vioară și violoncel, Dublul concert de Brahms, care este, la rândul lui, o bijuterie.

Aici ar mai fi o discuție! Cei care urmăresc în sală acest concert, într-o stagiune obișnuită, constată un lucru: poate mai mult decât în alte cazuri, solistul aici are o sarcină mult mai dificilă. E ca și cum ar fi singur împotriva unei orchestre foarte mari căreia trebuie să-i facă față. Sigur că se pune probleme unei conlucrări, dar ai sentimentul că solistul are un rol foarte important acolo și foarte dificil... că e, poate, mai singur decât în alte concerte. Mi se pare că e mai mare. Așa e sau nu?

Da, sigur. Aș spune mai degrabă că orchestra are o partitură mult mai consistentă. Aici, tocmai, nu mai e redusă numai la rolul de a acompania acolo, în surdină, ca să nu-l acopere, ci au loc adevărate confruntări între niște mase sonore, evident disproporționate numeric, pentru că vioara solistului, oricât de Stradivarius ar fi ea, este tot o vioară cu patru corzi. Și-n clipa în care se măsoară cu alte 20-40-100 de instrumente, în cele din urmă, evident că măiestria dirijorului, calitatea întregului ansamblu... toate lucrurile astea intră în balanță și rezultatul final este, evident, unul cât se poate de echilibrat. Sigur, Concertul de Brahms este văzut ca un exemplu tipic de concert simfonic, un concert gen simfonie...

Simfonie cu vioară obligată!

... evident, se simte sursa de inspirație de la Beethoven în foarte multe locuri și e clar că Brahms, nu doar în ezitarea lui în a publica prima sa simfonie, ci și în acest concert pentru vioară, a simțit această umbră a lui Beethoven. Dar, evident, a mers mai departe, a mers în cu totul altă direcție, are o cu totul altă căldură și altă vibrație concertul său.